DOC

CONTROLUL EMOTILOR NEGATIVE SI COMPORTAMENTUL ASERTIV; IMPACT

By Walter Gardner,2014-11-25 18:36
6 views 0
CONTROLUL EMOTILOR NEGATIVE SI COMPORTAMENTUL ASERTIV; IMPACT

    DEZVOTAREA INTELIGENTEI EMOTIONALE

    prin educatie rational emotiva si comportamentala

    Adrian Opre

    (Coordonator)

    Universitatea Babes- Bolyai

     Suport de curs

    I. Emotii negative si stress: clarificari conceptuale si modelari teoretice

Scop: Actualizarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor cu privire la emoţii şi stres.

Obiective operaţionale:

    La finele studierii temei cursanţii vor fi capabili:

    ; Să caracterizeze emotiile si stresul;

    ; Să diferenţieze între emoţii negative funcţionale şi emoţii negative disfuncţionale;

    ; Să diferenţieze între distres şi eustres.

1.1. Procesele emotionale: definitii si taxonomii

    Procesele afective (emotionale) sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcată de

    expresii emoţionale (gesturi, mimică etc.) şi printr-o trăire subiectivă.

    Luând ca termen generic procesul emoţional, intr-o prima taxonomie, vom putea

    distinge: a) procese emoţionale primare: dispoziţii organice şi afecte; b) emoţiile propriu-

    zise; c) dispoziţiile afective; d) sentimentele.

    Dispoziţiile organice sunt stări afective difuze care însoţesc starea de sănătate, de oboseală, de boală, neliniştea, dorinţa sexuală etc. De exemplu, bolile cardiovasculare produc, de regulă, stări anxioase, TBC-ul pulmonar e însoţit de euforie şi excitabilitate, afecţiunile gastrointestinale – de stări de ipohondrie, etc.

    Afectele sunt izbucniri emoţionale caracterizate prin apariţia bruscă şi de scurtă durată, cu o desfăşurare puternică unipolară. Consumându-se în expresii şi gestică vie.

    Exemple de afecte: furia până la abandonul de sine, agresivitatea oarbă, disperarea, starea de groază, accesele nestăpânite de râs sau de plâns ş.a. Ele sunt însoţite de o anumită îngustare a câmpului de conştiinţă, acesta fixându-se asupra cauzei care a provocat

    procesul afectiv.

    Emoţiile propriu-zise sunt procese sau desfăşurări emoţionale mai moderate în care funcţiile conştiinţei nu sunt blocate sau îngustate precum în afecte. Ele sunt efectul confruntării dintre nevoile individului şi datele reale sau prezumtive ale mediului. Spre

     1

    deosebire de afecte, emoţiile sunt tranzitive şi pluritonale, se dezvoltă gradat, procesual şi posedă un grad mai mare de diferenţiere şi interiorizare.

    Emoţiile se asociază în cupluri contradictorii (bucurie-tristeţe, mânie-relaxare,

    admiraţie-dispreţ, simpatie--antipatie, plăcere-insatisfacţie etc.), imprimând acea

    polaritate caracteristică vieţii afective. De aici dihotomia clasică: emoţii stenice - care

    sporesc activitatea, măresc forţa şi energia persoanei - şi emoţii astenice, care diminuează

    energia şi activismul persoanei. Această polaritate rezultă din corespondenţa, respectiv discordanţa dintre nevoile, convingerile, obişnuinţele individului şi

    situaţiile sau evenimentele vieţii.

    În sfârşit, emoţiile se înscriu în tipare socio-culturale, ele se pretează la învăţare,

    modelare socială, în timp ce afectele nu.

    Dispoziţiile afective. Sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, puţin intense, relativ discrete dar durabile, care comunică o anumită tonalitate întregii noastre vieţi psihice.

    Dispoziţiile alcătuiesc un fel de fond emoţional care colorează comportamentul într-o

    perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, fond pe care se dezvoltă procese locale.

    Sentimentele constituie formaţii afective complexe şi durabile, de intensitate moderată, care devin - graţie indicelui de stabilitate şi generalizare - adevărate atitudini afective faţă

    de obiecte, evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individ sau grup. Sub unghi psihogenetic, atitudinile emoţionale stabile apar mai târziu decât trăirile situative, fiind rezultatul generalizării emoţionale în funcţie de situaţii repetitive, evenimente

    centrale, persoane semnificative etc. De exemplu, emoţiile repetate legate de succesul/insuccesul unei activităţi duc la formarea unei atitudini stabile faţă de acea activitate. (pntru detalii vezi Radu si colab., 1991.

    Revenind asupra emotiilor si supunându-le unei analize mai fine vom sesiza ca in literatura de specilitate exista două criterii importante de clasificare a acestora: (a)

    polaritatea şi, respectiv, (b) funcţionalitatea.

    (a) După polaritatea lor, emoţiile se împart în pozitive şi negative. Emoţiile pozitive

    apar atunci când există congruenţă motivaţională. Aceasta înseamnă că

    evenimentele concrete sunt în concordanţă cu scopurile persoanei. Emoţiile

    negative apar atunci când situaţia concretă este în contradicţie cu scopurile

    individului, blocându-le sau îngreunând atingerea acestora.

    (b) După funcţionalitatea lor, emoţiile se împart în funcţionale şi disfuncţionale.

    Funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea unei emoţii se stabileşte în funcţie de

    consecinţele comportamentale ale acesteia raportate la scopurile persoanei.

    Emoţiile funcţionale sunt acele trăiri subiective care facilitează adaptarea persoanei la situaţia concretă în care acesta se găseşte (fie ea dezirabilă sau indezirabilă). Ele pot fi atât pozitive, cât şi negative. Aceste emoţii apar atunci când persoana are credinţe preferenţiale. Acestea pot fi negative (tristeţe, dezamăgire, regret), însă ele mobilizează individul spre a acţiona asupra situaţiei indezirabile şi a face modificările necesare.

    Spre exemplu, o emoţie funcţională pozitivă, cum ar fi satisfacţia în urma realizării unui proiect apreciat la o disciplină, poate motiva studentul să îşi dezvolte cunoştinţele în respectivul domeniu. O emoţie funcţională negativă, cum ar fi nemulţumirea în urma ratării unui examen, poate şi ea motiva studentul să identifice şi să completeze lacunele

     2

    din cunoştinţele sale. Ambele tipuri de emoţii susţin studentul în încercarea sa de a se perfecţiona profesional, adică de a-şi atinge scopul.

    Emoţiile disfuncţionale sunt acele trăiri subiective care împiedică adaptarea

    individului la situaţia concretă în care acesta se găseşte. Ele pot fi atât pozitive, cât şi

    negative. Aceste emoţii apar atunci când persoana are credinţe (convingeri) absolutiste.

    Ele interferează cu atitudinea confruntativă, de abordarea directă a situaţiei problematice.

    Astfel, o emoţie disfuncţională pozitivă poate fi fericirea extremă trăită de un

    student în urma luării unei note mari, care îl face să nu mai înveţe pentru examenul următor. O emoţie disfuncţională negativă poate fi frica puternică în momentul unui examen oral. Intr-o asemena situatie, pus fata in fata cu profesorul, studentul traieste o emoţie care îl „paralizează”, si care ii reduce foarte mult capacitatea de concentrare. Ambele tipuri de emoţii împiedică studentul să îşi îndeplinească eficient sarcinile, adică să îşi atingă scopul.

.

    TABELUL 1. Exemple de emoţii negative/pozitive şi funcţionale/disfuncţionale

     Funcţionale Disfuncţionale

    Mulţumire Exaltare disfuncţională Pozitive

    Bucurie

    Satisfacţie

    Îngrijorare Anxietate Negative

    Tristeţe Deprimare

    Nemulţumire Furie

    Părere de rău Vinovăţie

    Regret Ruşine

     1.2. Stresul: modalităţi de abordare si strategii de coping

     Stres-ul este o prezenţă constantă în viaţă noastră. El este unul din factorii importanţi pentru viaţă şi menţinerea ei (Selye, 1976). Cu toate acestea este bine stiut faptul că nivelurile crescute de stres constituie unul dintre principalii factorii ce contribuie la alterarea conduitei adaptative.

    Noţiunea de „stres” a fost introdusă cu aproximativ 60 de ani în urmă de către endocrinologul Hans Selye (1963), care a observat că agenţii nocivi din mediu care

    acţionează asupra organismului provoacă atât modificări specifice lor, cât şi o serie de efecte care nu le sunt caracteristice (ex. reacţii de apărare, leziuni în unele organe interne etc.). Stresul biologic, descris iniţial ca sindrom general de adaptare, se referă la o stare a

    organismului manifestată prin reacţii nespecifice, ca răspuns la agenţii nocivi. Astfel, într-un studiu deja celebru efectuat pe maimuţe, Brady (1958) a arătat că expunerea la o situaţie stresantă poate determina apariţia ulcerului gastric. În studiul său, maimuţele care urmau să primească un şoc electric şi ştiau că apăsând un buton pot evita stimulul neplăcut s-au îmbolnăvit de ulcer gastric. Altfel spus, pe lângă reacţia specifică la

     3

    stimulul neplăcut (durerea) a mai apărut şi o reacţie nespecifică (ulcerul). Tot Selye este cel care a făcut distincţia între stresor, ca agent cu influenţe nocive asupra organismului,

    şi stres, ca stare resimţită în urma acţiunii unuia sau mai multor stresori. Mai mult, pentru

    a face diferenţa între manifestările pozitive (ex. mobilizare) şi negative (ex. consum nervos excesiv) ale stresului Selye (1983) introduce termenii de eustres (“stres pozitiv”)

    şi distres (“stres negativ). Mai precis, distres-ul este definit ca un stres care are

    consecinţe psihologice şi biologice negative (Selye, 1976). Literatura de specialitate sugerează o distincţie între stres-ul benefic (eustres) şi distres, distincţie care este de

    regulă realizată a posteriori, adică după apariţia efectelor lor. Dacă efectelele sunt

    negative atunci stres-ul este interpretat ca distres iar dacă efectele sunt pozitive stres-ul

    este interpretat ca eustres.

     O dată cu apariţia lucrării “Psychological Stress and the Coping Processes” a lui R.S. Lazarus (1966), abordarea problematicii stresului se modifică. Lazarus este cel care a lansat teoria tranzacţională, redefinind stresul ca “relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care depasesc resursele

    proprii şi ameninţă starea sa de bine; această evaluare, la randul sau, determină

    declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feedback-urile primite” (Lazarus & Folkman, 1984). Aşadar,

    conform acestei teorii, între persoană şi mediu se stabileşte o relaţie bidirecţională din care rezultă ameninţarea ca o discrepanţă între solicitările mediului şi capacităţile de răspuns ale persoanei. Sistemul cognitiv este deci cel care mediază relaţia dintre stresor şi starea de distres, stresul fiind o rezultantă a evaluării cognitive a cerinţelor mediului în raport cu resursele necesare pentru a le face faţă, în condiţiile în care persoana apreciază că resursele nu sunt suficiente.