DOC

CONTROLUL EMOTILOR NEGATIVE SI COMPORTAMENTUL ASERTIV; IMPACT

By Walter Gardner,2014-11-25 18:36
5 views 0
CONTROLUL EMOTILOR NEGATIVE SI COMPORTAMENTUL ASERTIV; IMPACT

    DEZVOTAREA INTELIGENTEI EMOTIONALE

    prin educatie rational emotiva si comportamentala

    Adrian Opre

    (Coordonator)

    Universitatea Babes- Bolyai

     Suport de curs

    I. Emotii negative si stress: clarificari conceptuale si modelari teoretice

Scop: Actualizarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor cu privire la emoţii şi stres.

Obiective operaţionale:

    La finele studierii temei cursanţii vor fi capabili:

    ; Să caracterizeze emotiile si stresul;

    ; Să diferenţieze între emoţii negative funcţionale şi emoţii negative disfuncţionale;

    ; Să diferenţieze între distres şi eustres.

1.1. Procesele emotionale: definitii si taxonomii

    Procesele afective (emotionale) sunt fenomene psihice complexe, caracterizate prin modificări fiziologice mai mult sau mai puţin extinse, printr-o conduită marcată de

    expresii emoţionale (gesturi, mimică etc.) şi printr-o trăire subiectivă.

    Luând ca termen generic procesul emoţional, intr-o prima taxonomie, vom putea

    distinge: a) procese emoţionale primare: dispoziţii organice şi afecte; b) emoţiile propriu-

    zise; c) dispoziţiile afective; d) sentimentele.

    Dispoziţiile organice sunt stări afective difuze care însoţesc starea de sănătate, de oboseală, de boală, neliniştea, dorinţa sexuală etc. De exemplu, bolile cardiovasculare produc, de regulă, stări anxioase, TBC-ul pulmonar e însoţit de euforie şi excitabilitate, afecţiunile gastrointestinale – de stări de ipohondrie, etc.

    Afectele sunt izbucniri emoţionale caracterizate prin apariţia bruscă şi de scurtă durată, cu o desfăşurare puternică unipolară. Consumându-se în expresii şi gestică vie.

    Exemple de afecte: furia până la abandonul de sine, agresivitatea oarbă, disperarea, starea de groază, accesele nestăpânite de râs sau de plâns ş.a. Ele sunt însoţite de o anumită îngustare a câmpului de conştiinţă, acesta fixându-se asupra cauzei care a provocat

    procesul afectiv.

    Emoţiile propriu-zise sunt procese sau desfăşurări emoţionale mai moderate în care funcţiile conştiinţei nu sunt blocate sau îngustate precum în afecte. Ele sunt efectul confruntării dintre nevoile individului şi datele reale sau prezumtive ale mediului. Spre

     1

    deosebire de afecte, emoţiile sunt tranzitive şi pluritonale, se dezvoltă gradat, procesual şi posedă un grad mai mare de diferenţiere şi interiorizare.

    Emoţiile se asociază în cupluri contradictorii (bucurie-tristeţe, mânie-relaxare,

    admiraţie-dispreţ, simpatie--antipatie, plăcere-insatisfacţie etc.), imprimând acea

    polaritate caracteristică vieţii afective. De aici dihotomia clasică: emoţii stenice - care

    sporesc activitatea, măresc forţa şi energia persoanei - şi emoţii astenice, care diminuează

    energia şi activismul persoanei. Această polaritate rezultă din corespondenţa, respectiv discordanţa dintre nevoile, convingerile, obişnuinţele individului şi

    situaţiile sau evenimentele vieţii.

    În sfârşit, emoţiile se înscriu în tipare socio-culturale, ele se pretează la învăţare,

    modelare socială, în timp ce afectele nu.

    Dispoziţiile afective. Sunt stări emoţionale difuze şi generalizate, puţin intense, relativ discrete dar durabile, care comunică o anumită tonalitate întregii noastre vieţi psihice.

    Dispoziţiile alcătuiesc un fel de fond emoţional care colorează comportamentul într-o

    perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, fond pe care se dezvoltă procese locale.

    Sentimentele constituie formaţii afective complexe şi durabile, de intensitate moderată, care devin - graţie indicelui de stabilitate şi generalizare - adevărate atitudini afective faţă

    de obiecte, evenimente, valori, persoane semnificative pentru un individ sau grup. Sub unghi psihogenetic, atitudinile emoţionale stabile apar mai târziu decât trăirile situative, fiind rezultatul generalizării emoţionale în funcţie de situaţii repetitive, evenimente

    centrale, persoane semnificative etc. De exemplu, emoţiile repetate legate de succesul/insuccesul unei activităţi duc la formarea unei atitudini stabile faţă de acea activitate. (pntru detalii vezi Radu si colab., 1991.

    Revenind asupra emotiilor si supunându-le unei analize mai fine vom sesiza ca in literatura de specilitate exista două criterii importante de clasificare a acestora: (a)

    polaritatea şi, respectiv, (b) funcţionalitatea.

    (a) După polaritatea lor, emoţiile se împart în pozitive şi negative. Emoţiile pozitive

    apar atunci când există congruenţă motivaţională. Aceasta înseamnă că

    evenimentele concrete sunt în concordanţă cu scopurile persoanei. Emoţiile

    negative apar atunci când situaţia concretă este în contradicţie cu scopurile

    individului, blocându-le sau îngreunând atingerea acestora.

    (b) După funcţionalitatea lor, emoţiile se împart în funcţionale şi disfuncţionale.

    Funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea unei emoţii se stabileşte în funcţie de

    consecinţele comportamentale ale acesteia raportate la scopurile persoanei.

    Emoţiile funcţionale sunt acele trăiri subiective care facilitează adaptarea persoanei la situaţia concretă în care acesta se găseşte (fie ea dezirabilă sau indezirabilă). Ele pot fi atât pozitive, cât şi negative. Aceste emoţii apar atunci când persoana are credinţe preferenţiale. Acestea pot fi negative (tristeţe, dezamăgire, regret), însă ele mobilizează individul spre a acţiona asupra situaţiei indezirabile şi a face modificările necesare.

    Spre exemplu, o emoţie funcţională pozitivă, cum ar fi satisfacţia în urma realizării unui proiect apreciat la o disciplină, poate motiva studentul să îşi dezvolte cunoştinţele în respectivul domeniu. O emoţie funcţională negativă, cum ar fi nemulţumirea în urma ratării unui examen, poate şi ea motiva studentul să identifice şi să completeze lacunele

     2

    din cunoştinţele sale. Ambele tipuri de emoţii susţin studentul în încercarea sa de a se perfecţiona profesional, adică de a-şi atinge scopul.

    Emoţiile disfuncţionale sunt acele trăiri subiective care împiedică adaptarea

    individului la situaţia concretă în care acesta se găseşte. Ele pot fi atât pozitive, cât şi

    negative. Aceste emoţii apar atunci când persoana are credinţe (convingeri) absolutiste.

    Ele interferează cu atitudinea confruntativă, de abordarea directă a situaţiei problematice.

    Astfel, o emoţie disfuncţională pozitivă poate fi fericirea extremă trăită de un

    student în urma luării unei note mari, care îl face să nu mai înveţe pentru examenul următor. O emoţie disfuncţională negativă poate fi frica puternică în momentul unui examen oral. Intr-o asemena situatie, pus fata in fata cu profesorul, studentul traieste o emoţie care îl „paralizează”, si care ii reduce foarte mult capacitatea de concentrare. Ambele tipuri de emoţii împiedică studentul să îşi îndeplinească eficient sarcinile, adică să îşi atingă scopul.

.

    TABELUL 1. Exemple de emoţii negative/pozitive şi funcţionale/disfuncţionale

     Funcţionale Disfuncţionale

    Mulţumire Exaltare disfuncţională Pozitive

    Bucurie

    Satisfacţie

    Îngrijorare Anxietate Negative

    Tristeţe Deprimare

    Nemulţumire Furie

    Părere de rău Vinovăţie

    Regret Ruşine

     1.2. Stresul: modalităţi de abordare si strategii de coping

     Stres-ul este o prezenţă constantă în viaţă noastră. El este unul din factorii importanţi pentru viaţă şi menţinerea ei (Selye, 1976). Cu toate acestea este bine stiut faptul că nivelurile crescute de stres constituie unul dintre principalii factorii ce contribuie la alterarea conduitei adaptative.

    Noţiunea de „stres” a fost introdusă cu aproximativ 60 de ani în urmă de către endocrinologul Hans Selye (1963), care a observat că agenţii nocivi din mediu care

    acţionează asupra organismului provoacă atât modificări specifice lor, cât şi o serie de efecte care nu le sunt caracteristice (ex. reacţii de apărare, leziuni în unele organe interne etc.). Stresul biologic, descris iniţial ca sindrom general de adaptare, se referă la o stare a

    organismului manifestată prin reacţii nespecifice, ca răspuns la agenţii nocivi. Astfel, într-un studiu deja celebru efectuat pe maimuţe, Brady (1958) a arătat că expunerea la o situaţie stresantă poate determina apariţia ulcerului gastric. În studiul său, maimuţele care urmau să primească un şoc electric şi ştiau că apăsând un buton pot evita stimulul neplăcut s-au îmbolnăvit de ulcer gastric. Altfel spus, pe lângă reacţia specifică la

     3

    stimulul neplăcut (durerea) a mai apărut şi o reacţie nespecifică (ulcerul). Tot Selye este cel care a făcut distincţia între stresor, ca agent cu influenţe nocive asupra organismului,

    şi stres, ca stare resimţită în urma acţiunii unuia sau mai multor stresori. Mai mult, pentru

    a face diferenţa între manifestările pozitive (ex. mobilizare) şi negative (ex. consum nervos excesiv) ale stresului Selye (1983) introduce termenii de eustres (“stres pozitiv”)

    şi distres (“stres negativ). Mai precis, distres-ul este definit ca un stres care are

    consecinţe psihologice şi biologice negative (Selye, 1976). Literatura de specialitate sugerează o distincţie între stres-ul benefic (eustres) şi distres, distincţie care este de

    regulă realizată a posteriori, adică după apariţia efectelor lor. Dacă efectelele sunt

    negative atunci stres-ul este interpretat ca distres iar dacă efectele sunt pozitive stres-ul

    este interpretat ca eustres.

     O dată cu apariţia lucrării “Psychological Stress and the Coping Processes” a lui R.S. Lazarus (1966), abordarea problematicii stresului se modifică. Lazarus este cel care a lansat teoria tranzacţională, redefinind stresul ca “relaţie particulară între persoană şi mediu, în care persoana evaluează mediul ca impunând solicitări care depasesc resursele

    proprii şi ameninţă starea sa de bine; această evaluare, la randul sau, determină

    declanşarea unor procese de coping, respectiv răspunsuri cognitive, afective şi comportamentale la feedback-urile primite” (Lazarus & Folkman, 1984). Aşadar,

    conform acestei teorii, între persoană şi mediu se stabileşte o relaţie bidirecţională din care rezultă ameninţarea ca o discrepanţă între solicitările mediului şi capacităţile de răspuns ale persoanei. Sistemul cognitiv este deci cel care mediază relaţia dintre stresor şi starea de distres, stresul fiind o rezultantă a evaluării cognitive a cerinţelor mediului în raport cu resursele necesare pentru a le face faţă, în condiţiile în care persoana apreciază că resursele nu sunt suficiente. Altfel spus, stresul reperezinta o discrepanţă între

    solicitările situaţiei şi capacităţile autopercepute ale persoanei de a răspunde la respectivii stresori (David et al., 2000).

     Medierea cognitivă presupune evaluarea (1) potenţialului ameninţător a unei situaţii în raport cu persoana, (2) a capacităţilor adaptative ale persoanei şi (3) a eficienţei

    modalităţilor de adaptare utilizate.

    Conform lui Lazarus, în aprecierea fiecărei situaţii intervin trei tipuri de evaluări:

1. Evaluarea primară – cuprinde gânduri automate vizând interacţiunea dintre stresor

    persoană, rezultând modificări cognitive, comportamentale şi biologice.

    Ca şi consecinţă a acestor modificări, apare o trăire subiectivă primară (situaţia este

    etichetată ca fiind periculoasă sau nu).

2. Evaluarea secundară – vizează mecanismele de coping cognitive,

    comportamentale şi biologice care pot fi mobilizate pentru a

    modifica trăirea subiectivă primară, rezultând o nouă trăire subiectivă

3. Evaluarea terţiară – vizează eficienţa mecanismelor de coping

    mobilizate pentru a modifica noua trăire emoţională

     4

    Aşadar, evaluările intervin înainte sau după apariţia trăirii subiective, în cascadă, ducând la aproximarea treptată a trăirii emoţionale finale.

     Termenul de “coping” se referă la toate modalităţile şi mecanismele prin care se

    modifică rezultatele evaluării primare sau se modulează evaluarea secundară; scopul

    acestor modificari este de a preveni, reduce sau tolera starea de distres care se instalează în urma sesizării unei discrepanţe între solicitările mediului şi resursele adaptative ale

    persoanei. Simplu spus, copingul se referă la acele modalităţi (comportamente, gânduri etc.) prin care persoana încearcă să facă faţă situaţiei stresante.

    Prezentam mai jos citev adintre cele mai la indemina strategii de ccoping la acre puteti apela oride cite ori va confruntati cu situatii stresante. In ciuda unei aparente simplitati eficienta lor ca tehnica adaptativa a confruntarea cu stresul depinde de volumul si calitatae exersarii lor

STRATEGII DE COPING

    Să schimb situaţia care mă deranjează

    Să îmi iau

    mintea de la ce mă deranjează, făcând altceva

    Să îmi iau mintea de la problemă, gândindu-

    la ceva plăcut.

    Discută cu cineva pentru sfaturi sau doar ca să înţelegi

    Spune-le oamenilor ceea ce te deranjează fără să-ţi

    pierzi calmul.

    Priveşte situaţia dintr-un unghi diferit.

    Relaxează-te respirând adânc, vorbind cu tine sau

    luându-ţi simplu o pauza.

     5

II. Geneza si tehnicile de control şi autocontrol a stresului şi a emoţiilor negative.

    Scop: Intelegerea mecanismelor etiologice ale stresului şi emoţiilor negative şi asimilarea tehnicilor de control si autocontrol a acestora.

Obiective operaţionale:

    La finele studierii temei cursanţii vor fi capabili:

    ; Să înţeleagă şi explice cauzele stresului şi emoţiilor negative;

    ; Să stapânească tehnici de autocontrol şi control al stresului şi emoţiilor negative

    2.1. Emoţii negative şi stres: mecanismele implicate în apariţia lor

    Emotiile esunt fenomene deosebit de complexe in a caror declansare si mentinere sunt implicati numerosi factori. Cele mai recente si deopotriva viabile teorii asupra emotiilor sunt dezvoltate in jurul conceptului de evaluare. Termenul de evaluare (appraisal) este utilizat pentru prima dată în legătură cu emoţiile de către Arnold Lazarus în 1960); ulterior devine conceptul central al tuturor teoriilor moderne asupra stărilor afective. Teoriile construite în jurul acestui termen au în comun ideea de interpretare cognitivă a stimulilor interni sau externi, ca prerechizită obligatorie a afectului (Power & Dalgleish, 1997). Noi ne vom opri aici doar asupra teoriei rational emotive si comportamentale (REBT), propusa de Allbert Ellis, deoarece in plan terapeutic si preventiv aceasta teorie a fundamentat cele mai eficiente strategii de intervenţie.

Teoria raţional-emotiv-comportamentală (REBT)

    Teoria şi terapia raţional – emotiv - comportamentală (REBT) au fost dezvoltate

    de către Albert Ellis. Construindu-se în jurul conceptului de „evaluare”, REBT este atât o

    teorie de consiliere psihologică, cât şi o filozofie de viaţă, principiile sale fundamentând cele mai eficiente metode de intervenţie psihoterapeutică cunoscute până în prezent.

    Iniţial, în 1955, Ellis va elabora o metodă terapeutică pe care o numeşte “raţională”, datorită accentului pus pe identificarea şi modificarea trăsăturilor iraţionale şi ilogice ale gândiri clienţilor săi. Deşi accentul cade pe componenta cognitivă, încă de la început Ellis adoptă un eclectism metodologic, folosind o gamă largă de tehnici emotive şi comportamentale, care s-a diversificat şi îmbogăţit în timp. Această caracteristică duce, în 1970, la schimbarea denumirii din terapie raţională (RT) în terapie raţional-emotivă

    (RET).

    Ulterior, în 1993, la insistenţele psihologilor interesaţi de dezvoltarea şi eficientizarea intervenţiei psihoterapeutice, numele acesteia va deveni “terapia raţional –

    emotiv - comportamentală (REBT)”, reflectând paleta largă de tehnici utilizate în modificarea emoţiilor negative ale clienţilor.

     6

    Încă de la începuturile sale (anii ’60), REBT a avut un caracter psihoeducaţional, fiind la fel de eficientă pentru tratamentul cat şi pentru prevenţia problemelor emoţionale.

    Începând cu anii ’80, principiile „gândirii raţionale” au făcut obiectul unor programe educaţionale de depăşire a problemelor developmentale (Vernon, 1998 a,b,c), precum şi de îmbunătăţire a performanţelor şcolare (Bernard, 2004).

    REBT este fundamentata de o serie de asumptii pe care le enumeram in cele ce urmeaza:

     (1) Emoţiile sunt consecinţa directă a felului în care gândim asupra situaţiilor prin care trecem.

    Exemplu: tristeţea şi deprimarea resimţite într-o situaţie neplăcută decurg direct din

    lucrurile pe care ni le spunem (gândurile) referitoare la ce s-a întâmplat. Puşi în aceeaşi

    situaţie, diverse persoane ar simţi emoţii diferite, în funcţie de felul în care gândesc.

    (2) Felul adaptativ sau dezadaptativ în care gândim poate fi identificat.

    Exemplu: Putem să ne dăm seama de cum gândim în anumite situaţii, comparativ cu altele. De asemenea, repetarea anumitor gânduri dezadaptative de tipul „Sunt un prost şi un incapabil”, „Este îngrozitor să fii singur aşa cum sunt eu” etc. intensifică emoţia negativă disfuncţională într-o manieră sesizabilă.

    (3) O dată identificate, gândurile dezadaptative pot fi schimbate.

    Exemplu: Deoarece sunt gânduri produse de noi, rezultă că avem posibilitatea să generăm şi altfel de gânduri - în momentul în care mă fac de râs în faţa colegilor îmi pot spune că „Nu se vor mai discuta niciodată cu mine pentru că mă vor considera un prost” sau pot să îmi spun că „Am greşit dar pot îndrepta acest lucru fiind mai atent data viitoare”.

    (4) Schimbarea gândurilor modifică emoţiile resimţite.

    Exemplu: Dacă în loc de gândul că „Nu voi mai lua niciodată note bune dacă am luat o notă aşa de mică la acest examen” un student ar concluziona că „Am luat o notă mică pentru că nu m-am pregătit suficient; voi studia mai mult şi data viitoare voi lua o notă mai bună”, emoţiile resimţite ar fi mai funcţionale, facilitând comportamente utile, adaptative.

    (5) Schimbarea gândurilor dezadaptative presupune implicare şi efort voluntar.

    Exemplu: În situaţiile dificile, gândurile disfuncţionale se activează automat. Schimbarea acestora presupune identificarea lor şi producerea de gânduri alternative adaptative, cu care vor fi înlocuite. O astfel de schimbare este dificilă, posibilă numai în condiţiile în care persoana este motivată corespunzător şi ajutată în procesul de schimbare.

     7

    Impactul gândurilor asupra emoţiilor

    Dintre modelele care încearcă să surprindă felul în care sunt produse emoţiile umane, modelul ABC (propus de psihologul american Albert Ellis) se bucură de o bună susţinere experimentală, oferind un cadru simplu şi structurat pentru abordarea

    problemelor cu care se confruntă oamenii.

    Cele trei componente principale ale modelului sunt:

A (activator) B (beliefs) C (consecinţe)

    Elementul Credinţe şi Consecinţe

    activator convingeri emoţionale şi

    (situaţia comportamentale

    propriu-zisă)

A = elementul activator (situaţia)

    Oamenii sunt mai fericiţi atunci când îşi propun scopuri şi luptă să le atingă. Scopurile sunt parte integrantă a modelului ABC, ele asigurând un context care determină modul în care persoana percepe şi evaluează evenimentul activator. Altfel spus, pentru ca o situaţie de viaţă să fie percepută ca negativă sau pozitivă, aceasta trebuie evaluată în raport cu scopurile proprii.

    Încercând să îşi atingă scopurile, oamenii întâlnesc situaţii care le facilitează sau le blochează calea spre acestea, caracteristică în funcţie de care sunt evaluate ca pozitive sau negative. Elementele activatoare (situaţiile) circumscriu mediul în care omul îşi realizează obiectivele stabilite. Contrar simţului comun, conform căruia trăim anumite stări emoţionale datorită situaţiilor cu care ne confruntăm, evenimentul activator nu cauzează consecinţe emoţionale sau comportamentale; el doar influenţează declanşarea acestora, activând automat credinţele persoanei (B).

    Situaţiile problematice pot fi grupate în trei categorii:

    1. Situaţii de pierdere (a respectului, prieteniei, poziţiei, etc.);

    2. Situaţii de ameninţare (perceperea unui pericol iminent sub forma unei

    posibile respingeri, eşec, disconfort);

    3. Situaţii de frustrare (perceperea unei nedreptăţi, injusteţe din partea altei

    persoane).

B = convingerile persoanei (elementul cognitiv)

    Între evenimentul activator şi consecinţele comportamentale sau subiective se interpun interpretările pe care persoana le face evenimentului vizat, precum şi

    evaluarea acestuia în raport cu scopurile proprii (convingerile persoanei). Trebuie precizat faptul că distincţia între A, B şi C este una metodologică, făcută în scopul clarităţii explicaţiei; în realitate, cele trei componente interacţionează, ele existând doar

    împreună.

    Interpretările persoanei pot fi în concordanţă cu realitatea, sau dimpotrivă hazardate. Ele constituie un factor cauzal distal al emoţiilor. Altfel spus, pentru ca să apară o emoţie este necesar însă nu suficient ca persoana să interpreteze situaţia într-un anumit fel. De

    exemplu, o posibilă interpretare a unui eveniment ar fi „Persoana X s-a supărat pe mine”.

    Această interpretare poate fi conformă sau nu realităţii, însă ea nu este de ajuns pentru a

     8

duce la declanşarea unei emoţii. O persoană care ar concluziona „Faptul că s-a supărat nu

    constituie ceva negativ pentru mine” ar simţi ceva cu totul diferit de cineva care şi-ar

    spune „Faptul că s-a supărat este foarte rău pentru mine”.

    Credinţele/convingerile persoanei constituie factori cauzali proximali ai emoţiei. Altfel spus, pentru ca să apară o emoţie este întotdeauna nevoie ca persoana să evalueze cumva situaţia, în raport cu propriile scopuri. Credinţele/evaluările pot fi preferenţiale sau absolutiste.

    Conform teoriei avansate de A. Ellis, la baza tulburărilor emoţionale stă tendinţa individului de a face evaluări absolutiste şi rigide a evenimentelor percepute ideatia

    irationala. Alternativa adaptativa la acest mod de evaluare o consituie gandirea rationala.

    Raţionalitate vs iraţionalitate.

    Principalul aspect care stă la baza acestei dimensiuni vizează măsura în care puterea de raţionare a omului poate sau chiar influenţează comportamentul uman zilnic. Relativ la acest subiect, Ellis afirma într-unul din seminariile sale că “tema centrală a terapiei

    raţionale susţine faptul că omul este o fiinţă raţională şi iraţională deopotrivă” (vezi “Raţionalitate şi emoţie în psihoterapie”, Ellis, 1962, p. 36). Termenul de raţional, aşa

    cum este el folosit în terapia raţional emotivă se referă la persoanele care îşi aleg unele

    valori, scopuri sau idealuri de bază pe care le utilizează în modalităţi flexibile, ştiinţifice sau logico-empirice, în încercarea de a obţine acele valori sau a atinge acele scopuri şi pentru a evita eşecurile. Putem deci afirma că raţionalitatea reprezintă o metodă sau

    tehnică eficientă de obţinere a unor rezultate dorite; evident, această tehnică nu trebuie privită într-un sens absolutist, ci doar orientativ. La polul opus, iraţionalitatea vizează

    orice gând, emoţie sau comportament care are consecinţe negative şi care interferează semnificativ cu supravieţuirea şi fericirea organismului. Datorită faptului că atât raţionalitatea cât şi iraţionalitatea sunt trăsături inerente şi aproximativ echivalente ale organismului, efortul de a scădea credinţele iraţionale în favoarea celor raţionale necesită o muncă asiduă, susţinută. Şi, probabil, reprezintă motivul pentru care terapia raţional emotivă utilizează o gamă atât de largă de strategii cognitive, emoţionale şi comportamentale. Deoarece combaterea cu succes a iraţionalităţii necesită atât o muncă susţinută, cât şi cele mai eficiente strategii.

    Credinţele absolutiste sunt acele convingeri rigide, dogmatice, care blochează

    atingerea scopurilor persoanei şi duc la emoţii disfuncţionale şi comportamente dezadaptative. Aceste evaluări iau forma lingvistică a lui “trebuie”, “este obligatoriu”, “este absolut necesar”. Din aceste credinţe absolutiste centrale derivă un nucleu de credinţe iraţionale (IB):

     convingeri catastrofice (un eveniment este evaluat ca fiind mai mult de 100%

    negativ);

     intoleranţă la frustrare (o persoană nu poate suporta situaţia şi nu poate fi deloc

    fericită dacă apare ceva ce “nu trebuie să apară în nici un caz”);

     etichetarea globală negativă (critica excesivă şi devalorizarea propriei persoane sau a

    unei alte persoane).

    Predispoziţia spre tulburari emotionale este dată de patternurile de gândire

    absolutistă vis a vis de sine, ceilalţi şi viaţă. Conform acestei teorii, dacă o persoană

     9

    deţine un pattern de gândire absolutistă, iar viaţa îi confirmă aceste aşteptări iraţionale, atunci persoana trăieşte emoţii pozitive. Dacă, însă, aşteptările persoanei sunt infirmate de condiţiile de viaţă (ceea ce este cu atât mai probabil cu cât aceste sunt mai iraţionale),

    se dezvoltă emoţii negative blocante/disfuncţionale ca depresia, anxietatea, sentimentele de culpă şi agresivitate. Pe de altă parte, prezenţa credinţelor raţionale (flexibile), de genul “Mi-aş dori ca lucrurile să decurgă astfel, dar nu e obligatoriu să se întâmple chiar aşa”, chiar în condiţiile unor condiţii de viaţă adverse, generează emoţii negative funcţionale, stenice.

    Credinţele preferenţiale sunt acele convingeri flexibile, utile şi în concordanţă cu realitatea, care facilitează atingerea scopurilor persoanei şi duc la emoţii funcţionale şi

    comportamente adaptative. Credinţele raţionale sunt:

    - convingeri preferenţiale de tipul „Îmi doresc nespus de mult să iau nota 10 (credinţă

    centrală)” (varianta raţională pentru „trebuie absolutist”). Este important de precizat

    faptul că credinţa “trebuie” poate să apară atât în formă raţională, cât şi iraţională;

    astfel, “trebuie” condiţional este o convingere care susţine emoţii funcţionale şi

    comportamente adaptative, indicând condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru a

    obţine ceva (ex., “Pentru a lua note mari trebuie să studiezi”). Pe de altă parte,

    “trebuie” absolutist face parte dintre convingerile iraţionale, fără suport empiric, logic

    sau pragmatic (ex., “Trebuie să reuşesc în tot ce fac, pentru că aşa vreau eu”) (Ellis,

    2002);

    - evaluarea nuanţată a caracterului aversiv al unui eveniment „Dacă nu se întâmplă

    ceea ce doresc este foarte rău, însă nu catastrofal” (varianta raţională pentru

    catastrofare);

    - toleranţa la frustrare „Mi-ar fi destul de greu dar nu imposibil să suport o astfel de

    situaţie” (varianta raţională a intoleranţei la frustrare);

    - acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi a celorlalţi „Comportamentul meu a

    fost sub aşteptări, însă valoarea mea ca om a rămas aceeaşi”(varianta raţională a

    evaluării globale negative).

    Distincţia fundamentală dintre credinţele preferenţiale şi cele absolutiste se referă la faptul că persoana care cultivă credinţe absolutiste nu acceptă că lucrurile ar putea sta altfel de cum doreşte ea sau că unele dintre scopurile sale ar putea să nu se îndeplinească. Desigur că nimeni nu îţi doreşte să nu i se îndeplinească scopurile; însă a nu accepta acest lucru ca fiind posibil (uneori în ciuda strădaniilor tale) contrazice realitatea, logica şi este complet inutil, ducând la emoţii negative invalidate (disfuncţionale).

    Expunem in continuare , intr-o foram sintetica, elementele ce diferentiaza crdintele rationale de cele irationale.

     10

Report this document

For any questions or suggestions please email
cust-service@docsford.com