DOC

jean Delumeau

By Jane Mcdonald,2014-08-12 12:50
10 views 0
jean Delumeau ...

jean Delumeau

    civilizaţia renaşterii

    Volumul II

    La Civilisation de la Renaissance

    VIAŢA

    MATERIALĂ

    (continuare)

    Capitolul VIII ORAŞE Şl SATE

    încete sau iuţi, minore sau decisive, progresele realizate de Occident din secolul al XlV-lea pînă în secolul al XVII-lea

    în industrie şi transporturi, comerţ şi bănci ne-au părut a merita o atentă considerare. Datorită acestora am identificat

    elementele motrice ale unei civilizaţii. Merită oare să fie taxat pur şi simplu drept inert imensul sector rural a cărui populaţie de atunci, în chiar Vestul continentului, reprezenta cel puţin 85% din totalul Europei? Lucrurile nu sînt deloc

    simple.

    Oceanul lumii rurale a fost pe atunci frecvent agitat, cînd într-o regiune cînd într-alta, de bruşte şi violente furtuni.

    Aceste trei veacuri, al XVII-lea de asemenea, au fost pline de răscoale nebuneşti, de vîlvătăi ale mîniei îndreptate de-a

    valma împotriva agenţilor fiscali ai prinţilor, feudalilor, abaţiilor şi a altor decimatori, oraşelor uneori şi alteori imigranţilor străini. Mişcările revoluţionare ale satelor flamande de la începutul secolului al XlV-lea, revolta

    aşa-numiţilor „jacques" din Ile-de-France, în 1359, bandele ţărăneşti ale lui Wat Tyler care au pus mîna pe Londra în 1381 întrebînd: „De vreme ce Adam săpa şi Eva torcea, cine era atunci gentilom?", remensas în Aragon ridicaţi în

    veacul al XV-lea în contra impozitelor regale, ţăranii cehi, transilvăneni, austrieci, sloveni ale căror răzmeriţe s-au

    înşirat de-a lungul anilor 1419 - 1515 - husismul furni-zînd aici prima scînteie —, războiul social german cuprins între

    1524 - 1525 care a ivit trupe ţărăneşti conduse de Miintzer şi care s-au desfăşurat asupra oraşelor încontrîndu-se cu

    armatele celor avuţi, cretanii rebeli

    icontra feudalilor venetieni, între 1556 - 1570, agitaţia iostilă concomitent faţă de nobili şi faţă de otomani care a. izbucnit în Dobrogea, Macedonia şi în Croaţia în a idoua jumătate a veacului al XVI-lea: toate aceste ex-jplozii de

    violenţă şi multe altele cu care ne-am lungi jdacă le-am enumera şi-au pierdut repede suflul şi au pierit dintr-o dată. Ele

    nu au alinat obida oamenilor; nu au dus la nici o îmbunătăţire socială, la nici un progres tehnic.

    De o mult mai mare amploare, asemenea unei respiraţii profunde, apar, într-o ţară precum Franţa, pe lîngă agitaţiile de

    suprafaţă, ritmul mortalităţii şi natalităţii, bejenia de la sate şi repopulările. Franţa abordează veacul al XlV-lea de pe

    poziţiile unei suprapopulări. Vin anii ploioşi cu recolte proaste iar pămîntul nu mai pridideşte să sature toate gurile, în

    curînd, războaiele şi ciuma atacă o populaţie deja slăbită, după care, hecatomba: o treime din oameni dispare. Sînt

    evaluate zonele mărginaşe, habitaturile riscante. Tragic acest secol al XlV-lea! Dar fericiţi sînt cei care au supravieţuit!

    Beneficiarii de moşterniri nesperate regrupează pămîn-turile, pun cap la cap parcelele, pretind seniorilor, ale căror

    domenii duceau lipsa mîinii de lucru, contracte avantajoase. Solul mai puţin solicitat hrăneşte mai bine o populaţie rărită. Dacă preţurile cerealelor stagnează ori dau înapoi pentru că numărul loturilor s-a diminuat, în schimb se produce

    şi se consumă mai multă carne - în oraşe, breslele de măcelari capătă importanţă, se manifestă un mai mare interes pentru culturile industriale, în zonele răvăşite de ciumă şi de război se instalează imigranţi. Masa ţărănească franceză cîştigă astfel în forţă şi vigoare şi începînd de pe la 1480 este din nou gata de expansiune. Se profilează un nou avînt provocat de „acumularea simplă de factori endogeni: materialele combustibile s-au acumulat u la longue şi cea mai

    mică scînteie (valul de recolte bune, injecţia suplimentară de metal preţios în circulaţia monetară, influenţa noilor circuite ale comerţului sau de poli ai - creşterii urbane, ori perioada de tihnă şi de seninătate pur şi simplu) este de ajuns să permită în asemenea condiţii izbucnirea şi propagarea generală a flăcărilor" (E. Le Roy Ladurie). Populaţia ia din nou avînt, atacă terenurile necultivate şi ţelinile care se reconstituiseră.

    Grîul are preponderenţă faţă de lînă şi carne, dar fiindcă natalitatea a devenit mai consistentă, în curînd trebuie să se procedeze la refragmentarea solului şi ja multiplicarea proprietăţilor, într-o economie rurală în care „rigiditatea tenace

    a producţiei" se opune fără încetare „elasticităţii dinamice" a populaţiei, creşterea „frumosului veac al XVI-lea" nu

    poate decît să se oprească de la sine. Războaiele religioase, mărirea impozitelor, ridicarea rentei funciare sub toate

    formele sale şi mai ales subalimentaţia în creştere a unei lumi rurale redevenite prea numeroase, conduc, după 1600, la încetinirea expansiunii demografice şi la deteriorarea condiţiei populaţiei ţărăneşti, ceea ce agravează pe deasupra, încă din ultima treime a secolului al XVI-lea, „voinţa explicită, raţionalistă, simplificatoare a posesiunilor de pămînt" (E. Le Roy Ladurie), O istorie imobilă, o istorie ciclică, în adevăratul înţeles al termenului, a unei ţărănimi care nu ajunge să iasă din cercul unde este blocată de o constrîngătoare stagnare tehnică.

    

    Şi totuşi istoria pămîntului european, din secolul al XlV-lea pînă în secolul al XVII-lea, nu a fost mereu şi peste tot

    nemişcătoare. S-au produs atunci modificări durabile dacă nu cumva ireversibile care au fost cînd un recul, cînd un

    progres: depopulări de sate în Germania şi Alsacia; intensificare a culturii plantelor industriale (in în Ţările de Jos,

cînepă în Vestul american, şofran, garantă şi pastel în zonele apropiate de Medi-terana); mişcarea enclosure din Anglia;

    dezvoltare a creşterii animalelor pe seama cerealelor în Alpii de sud, în Spania şi în cîmpia romană. Să insistăm puţin asupra noii importanţe a oii în epoca Renaşterii. Postavurile englezeşti care, din secolul al XV-lea, preiau ştafeta celor

    din Flandra, provoacă în insulă o redistribuţie a activităţilor. Şesurile se depopulează, în timp ce creşterea ovinelor se

    dezvoltă în zonele din Sud şi din Vest apropiate de marile centre de ţesut din Londra, Winchester, Salisbury, Coventry

    şi Bristol, în contrapartidă, Estul cerealier pierde teren, în Alpii de sud, comunităţile săteşti din Ubaye şi din Var-ul

     superior capătă obiceiul de a scoate la licitaţie şi de a închiria în fiecare

    an „munţii" lor burghezilor din Barcelonette, care la rîndul lor le cedează unor „nourriguiers", veritabili antreprenori în

    creşterea animalelor. Veacul al XV-Iea constată în Provenea practicile transhumantei, în ciuda protestelor

    cultivatorilor. Un recensămînt din 1471 numără 24 000 de oi pentru opt localităţi ale circumscripţiei

    Saint-Paul-de-Vence şi peste 26000 pentru patrusprezece sate din judecătoria Grasse, ceea ce înseamnă în majoritatea cazurilor, o medie de 100 de vite de familie, în ceea ce priveşte Spania, multă vreme s-a crezut că avîntul creşterii

    animalelor şi al Mentei asociaţie a proprietarilor de turme care îşi încredinţau oile unor păstori comuni — era o

    consecinţă a depopulării compacte cauzate de Ciuma Neagră din 1348. La ţară, vita ar fi înlocuit oamenii dispăruţi. Istoriografia din ultimul timp a abandonat această ipoteză. Unii ge-novezi din Andaluzia, confruntaţi cu rarefierea lînii

    englezeşti din ce în ce mai folosite pe piaţă, ar fi introdus în Spania, încă de pe la 1300, rasa africană de merinos cu lînă albă şi fină. în tot cazul, Castilia devenise, la sfîrşitul veacului al XV-lea, un fel de Australie europeană iar lîna

    „coloana vertebrală a economiei castiliene". Către 1467, inventarul ovin al regatului atingea 2 700 000 de capete.

    Mesta grupa atunci circa 3 000 de crescători ale căror turme transhumau în mod regulat de la nord la sud şi de la sud la nord, urmînd trei mari itinerarii, aşa-numitele canadas, a căror lungime se eşalona între 270 şi 830 km. „Judecătorii

    puşi de Mesta" profitau de toate prilejurile pentru a împinge înapoi, în detrimentul cultivatorilor, hotarele care limitau

    lărgimea drumurilor parcurse de imensele lor turme. Campagnia romană şi Tavoliere - aceasta din urmă fiind zona

    cuprinsă, în regatul Neapole, între Apenini şi Adriatica - s-au transformat, începînd cu secolul al XlV-lea, într-un mod

    similar în păşuni pentru oi. Numărul vilelor care coborau în fiecare an, în sezonul rece, în Tavoliere a trecut de la l 500 000 către 1460 la 5 500 000 la începutul secolului al XVIWea. De abia după 1300 s-a împămîntenit cutuma de a primi

    pe timpul iernii turmele venite din zonele muntoase, în vreme ce în cursul Evului Mediu apăruseră 57 de sate în districtul rural al Romei, perioada următoare a marcat o depopulare rapidă, marii proprietari socotind că

    era mai profitabilă creşterea animalelor decît cultura pămîntului şi trudindu-se să îi alunge pe cultivatori. Bineînţeles că

    guvernul a emis o legislaţie pentru protejarea ţăranilor şi a recoltelor, dar tot el i-a îngrădit efectul cînd a cerut „vamei

    de vite" resurse an de an mai importante. G. Tomassetti a estimat populaţia rurală din împrejurimile Romei la 500 000 de suflete în 1300 şi 110000 în 1537, iar refluxul s-a accentuat şi în continuare.

    Abandonări într-o parte, progrese în alta. Este sigur că prin construirea de canale în Lombardia, din 1350 în 1500, s-a

    înregistrat în această regiune un avînt agricol. Cît priveşte Veneţia, ea a depus de-a lungul Renaşterii un efort

    considerabil pentru a-şi mări şi îmbunătăţi teritoriul rural, ameliorîndu-şi toată zona mlăştinoasă dintre Brenta şi Piave.

    Din 1440 în 1460, vărsările celor două fluvii s-au dublat; apoi, între 1500 şi 1530, s-a stabilizat o reţea perpendiculară

    pe liniile de pante naturale. Cu certitudine că s-au înregistrat eşecuri locale atestate de Montaigne care a vizitat zona în

    1580. Şi totuşi, în cîmpia joasă a Padovei s-a diminuat în acest fel din gravitatea inundaţiilor, s-a facilitat navigaţia între

    Veneţia şi interiorul său fertil şi s-a permis implantarea, începînd pare-se din 1475, a culturii orezului cu seminţe venite

    din Spania valenciană, Leon al X-lea la început şi Sixtus Quintul la sfîrşitul secolului al XVI-lea au încercat fără succes

    să amelioreze mlaştinile Pontins unde se înteţea malaria; marii duci de Toscana au eşuat în acelaşi fel cînd au încercat să asaneze Val di Chiana. în schimb, truda încăpăţînată a olandezilor a izbutit să respingă apa şi de la ţărmul mării şi -din interiorul ţării, încă dinainte de secolul al XlV-lea, locuitorii reuşiseră să protejeze printr-un dig ţinutul aşezat între

    gurile lui Escaut şi cele ale Meusei. Insă, către 1300, furtuni repetate au rupt Zuyderzee si au afectat, mai cu seamă în noaptea de 18 spre 19 noiembrie 1421 („noaptea sfintei Elisabeta"), toată regiunea de lîngă Dordrecht, vreo 10 000 de suflete şi 65 de sate fiind cuprinse de ape. Utilizarea - nouă în epocă - a morilor pentru a pompa apa a permis o recuce-

    rire, destul de rapidă a zonei inundate. Intre 1430 şi 1460, aceasta a fost înconjurată de diguri şi pe parcurs au fost construite poldere începînd din 1435. Metoda

    10

    ameliorării pusă la punct în cursul secolului al XV-lea a fost următoarea: se ridicau diguri mai înalte decît nivelul mării

    şi al fluviilor de secat; se practica o reţea de drenaj în interior; se plasau canale de evacuare pe diguri; în sfîrşit, graţie

    morilor, apa era ridicată pînă la aceste canale. La sfîrşitul secolului al XV-lea, au fost construite digurile insulei

    Waicheren, lungi de 4 km; şi, " după 1550, cele din Frise. Olandezii asanau în acelaşi timp lacurile interioare: Dergmeer, Kerkmeer, Krom-water, Weidgreb, Rictgreb. Inginerii din Ţările de Jos acumulaseră încă de la debutul secolului al XVI-lea o reputaţie europeană. Li s-a cerut între 1528 şi 1562 să asaneze gurile Vişiniei iar Henric al IV-lea

    a încredinţat cuiva din Brabant funcţia de „maistru de diguri şi canale" din Franţa.

    La est de Elba, reacţiunea seniorială, la care ne vom referi din nou mai jos, a avut cel puţin darul, dacă se ţine cont de

nevoile crescînde în cereale ale Occidentului, de a provoca avîhtul culturii de grîne. In 1534 i se scria regentei Ţarilor

    de Jos: „Toţi marii seniori şi nobili din Polonia şi Prusia ştiu de douăzeci şi cinci de ani cum să-şi trimită pe unele rîuri

    toate grînele la Danzwick şi acolo să le dea spre vînzare celor din oraşul pomenit. Şi din această pricină regatul Poloniei şi marii seniori au devenit putrezi de bogaţi şi în mare mărire." Dincolo de Polonia, Rusia lui Ivan al IV-lea şi a

    succesorilor săi, întinzîndu-se către miază-zi şi răsărit a chemat pămînturi noi la viaţă, între Desna şi Don s-au instalat

    agricultori îndărătul unei linii de tîrguri durate recent: Briansk (1560), Orei (1564), Voronej (1586). în bazinul K ama şi pe Volga mijlocie şi inferioară, biserica, nobilimea şi chiar neguţători precum Stroganov au obţinut imense domenii unde au atras ţărani. Şi aici colonizarea a progresat sub pavăza oraşelor noi: Ufa (1586), Samara (1586), Saratov

     (1590).

    Culturii intensive din marea cîmpie europeană de la est de Elba i se opunea, de pe vremea Renaşterii, cultura intensivă din cîmpia flamandă, într-adevăr, în acest sector al continentului, destul de puţin favorizat, au fost înregistrate totuşi, progrese agricole decisive. Agricultura flamandă a servit drept model întregii Europe. Transformarea de factură

    culturală a fost aici rezultatul unui lung efort realizat „fără strălucire, în mijlocul bar-11

    bariei generale." Printr-o veritabilă muncă de grădinar i s-a redat cazmalei lutul care se lipeşte de picioare şi de unelte,

    s-a pompat apă prin şanţuri şi canale. Dimpotrivă, solurilor uşoare şi nisipoase li s-au adăugat „mîlurile din şanţuri,

    noroiul din canale, deşeurile industriale, cele menajere, turtele fabricilor de ulei, vi-danjele (îngrăşămîntul flamand)

    colectate pînă şi din oraşe. Sînt aici tehnici înrudite cu cele din agricultura chineză. Aplicarea acestora nu este posibilă decît prin contribuţia marcată a mîinii de lucru. Transformarea uimitoare a pămîntului flamand nu s-a înfăptuit altfel

    decît printr-o mare cheltuială de muncă" (D. Faucher). Astfel, de la sfîrşitul secolului al XVI-lea, în Flandra cîmpiile au

    înlocuit aproape pretutindeni pădurile, landele şi smîrcurile. B.H. Slicher Van Bath a calculat că pentru grîu, secară şi orz, randamentul în Flandra, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, atingea 7,3 la l, în timp ce pentru restul Europei

    acesta nu trecea deloc de 5 la 1. Ţara producea pe deasupra sarazin, plante oleaginoase, in pentru industria textilă, bob, mazăre, fasole, linte. Practicînd din secolul al XlV-lea alternarea culturii plantelor furajere - trifoi şi napi - cu cea a

    cerealelor, ţăranul flamand întreţinea vite mai multe şi mai bine hrănite decît oriunde în altă parte din Europa - de unde

    şi un pămînt mai bine gunoit cu recolte mai abundente. Aici, contrar a ceea ce se credea în restul continentului,

    pămîntul nu se odihnea mulţumită unei combinări armonioase de creştere a animalelor şi cultură a plantelor plus rotaţia culturilor. Flandra era o grădină admirată de toţi. Din secolul al XV-lea, trimitea în Anglia ceapă şi varză şi tot de la

    flamanzi, în aceeaşi perioadă, au învăţat englezii cum să cultive hameiul, înspre 1570, nişte protestanţi persecutaţi de ducele de Alba au introdus trifoiul - „iarba de Burgundia" - în Palatinat. Trifoiul este atestat de asemenea, după 1550, în

    Franţa meridională. Un agronom englez, Barnaby Googe, care a publicat în 1577 Faure books of husbandry, a

    recomandat adoptarea de către ţara sa a metodelor agricole din Ţările de Jos. însă în vremea lui nu i s-a dat ascultare

    cîtuşi de puţin. Anglia a aşteptat secolul al XVIII-lea pentru a urma exemplul flamand.

    12

    Italia practica de asemenea grădinăritul şi nu întîm-plător primele grădini botanice din Europa au fost create în

    Peninsulă: la Ferrara în 1528, la Pisa în 1544, la Padova în 1546 şi la Bologna în 1548. Zarzavagii italieni, cu preţul

    unei răbdări îndelungi, au realizat transformarea unor specii şi aclimatizarea altor multe. Morcovul, a-devenit mai puţin

    lemnos, a fost apreciat cu începere din Renaştere. Sfecla roşie s-a născut dintr^o sfeclă ameliorată. Anghinarea,

    introdusă de arabi, a fost cultivată în Italia de Sud şi a devenit, la sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al

    XVI-lea, leguma cea mai apreciată de aristocraţia europeană. Pepenele galben a fost adus din Italia în Franţa de Carol al Vlll-lea. Multiple şi uneori modeste ameliorări agricole au permis aşadar un oarecare progres în alimentaţie, cel puţin în cea a celor bogaţi. In Franţa se mînca lăptucă din epoca lui Carol al V-lea. Căpşunile, culese înainte din păduri,

    au fost cultivate în grădini şi prezentate la masa lui Carol al V-lea în 1368 şi ducelui de Burgundia în 1375. Aidoma s-a

    întîmplat şi cu zmeurul şi coacăzul.

    Au fost introduse plante noi în Occident: conopida, semnalată în secolul al XVI-lea în regiunile noastre, dar cunoscută

    de arabi din veacul al XH-lea, cuişoarele, scorţişoara, aduse de Vasco da Gama; sarazinul, care s-a răspîndit în vest

    dinspre Est atingînd Normandia pe la 1460 şi Bretania pe la 1500; dudul alb, originar din China, introdus în Toscana în 1434, atestat în Provenţa şi în Languedoc la finele secolului al XV-lea şi care a prosperat în Spania în jurul Murciei şi

    Granadei. Tot timpul Renaşterii, prinţii au dus o politică a sericiculturii: mai întîi Sforza din Milano, apoi, după dînşii, marii duci de Toscana, papii, Emmanuel Philibert de Savoia, curînd Henric al I V-lea.

    Aportul botanic american în Europa este foarte discutat în zilele noastre. Campaniile Occidentului din veacul al XVI-lea au condus la înmulţirea plopilor în locurile cu umezeală şi nu este exclus ca aceste plantaţii să fi fost eu putinţă

    graţie importării unei varietăţi americane mai bune decît cele utilizate pînă atunci în Europa. Nu este lucru sigur că fasolea ar fi venit din

    13

    America. Sînt" întrebări chiar cu privire la porumb care pare a fi totuşi import american şi care s-a răspîndit în a doua

    jumătate a secolului al XV-lea în Spania, în Italia şi în nord-vestul Franţei. In schimb, cartoful şi roşia - nu este cert de

altminteri că aceasta din urmă ar fi originară de peste Atlantic - nu s-au răspîndit în Europa decît după Renaştere. In

    total, transferurile botanice America-Europa au fost mai puţin importante decît cele operate în sens invers, fiindcă

    europenii au introdus în Lumea Nouă: grîul, viţa de vie, lămîiul, portocalul, dudul, măslinul, trestia de zahăr, salcîmul pitic, mai tîrziu cafeaua. Aceeaşi remarcă este valabilă în cazul creşterii animalelor. Bibilica a fost introdusă în Franţa în veacul al XVI-lea de negustorii veniţi nu din America, ci din Guineea; apoi, în Renaştere, s-au înmulţit curcanii;

    întrbarea este dacă sînt originari din Orient sau din Lumea Nouă. în schimb, colonizatorii au adus în America animalele

     domestice din Europa: calul, oaia, vaca, porcul, măgarul, catîrul etc.

    Toate modificările care au fost descrise şi unele ameliorări ale utilajului agricol - cazmale din metal mai numeroase,

    adaptarea la plug a înălţătorului din artilerie - nu pot determina trecerea sub tăcere a faptului că lumea .rurală,

    dispreţuită de elită, a rămas încă multă vreme conservatoare tehnic şi mental. Bernard Palissy se plîngea că îi vede pe ingineri îmbunătăţind fără încetare armamentul, dar manifestînd dezinteres faţă de instrumentarul agricol care rămînea şi mai departe „ca şi pînă acum". Iar Olivier de Serres, al cărui îndrumar de agricultură sau Cultivarea ogoarelor,

    publicat în 1600 şi care a cunoscut opt ediţii în timpul vieţii autorului, recomanda înainte de toate, stabilitatea: „Nu schimba deloc brăzdarul, spunea el ţăranului, de frica pagubei pe care orice schimbare o aduce cu sine". Aproape

    pretutindeni în Europa, afară de păşunile artificiale, s-au păstrat tradiţionalele asolamente bianuale şi trianuale cu

    pîrloagă, prima răspîndită mai ales, dar nu în exclusivitate, în ţinutul Midi, a doua în Nord. Ca regulă generală, în ciuda extensiunii luate de creşterea oilor (în Anglia, în Italia, în Alpi şi în Spania), cultura

    14

    cerealelor şi-a păstrat locul său preponderent, în regiunea pariziană, se pare că proporţia fîneţe-ogoare ar fi fost, la

    începutul veacului al^ XVI-lea sensibil aceeaşi cu cea din veacul al IX-lea. în plus, nicăieri în Europa nu s-a utilizat

    înainte de secolul al XVIII-lea semănatul în brazde, care face cu putinţă folosirea unei cantităţi mai mici de seminţe decît semănatul în ploaie, în Ţările de Jos şi Anglia, luate aparte, randamentul cerealier mediu la hectar a rămas constant între 1500 şi 1800, rareori depăşind 5 la 1. Agricultura europeană a rămas deci "închisă într-un cerc

    neîndurător pe care istoricii pămîntului au pus accentul atît de des: izlazuri neîndestulătoare, prin urmare vite puţine, prin urmare îngrăşăminte neîndestulătoare, prin urmare recolte insuficiente. Compararea randamentelor de altădată cu cele de astăzi ajută la o mai bună înţelegere a insuficienţelor agriculturii de tip vechi.'în Languedoc, estimează E. Le Roy Ladurie, recoltele dinainte de 1725 produceau 8 quintale de grîne la hectar. Astăzi, dacă randamentele sînt de 10 quintale la hectar în ţările de cultură extensivă (URSS, Canada), ele ating 20 de quintale în Franţa şi 40 în Ţările de Jos şi în Danemarca. Altădată se semănau 2 quintale la hectar, în zilele noastre, agronomii şcolii de arhitectură Montpellier seamănă 1,3 quintale la hectar, între 1500 şi 1800, ţăranul din Europa occidentală muncea 0,3 pînă la 0,4 ha pe zi. Acum, cu un tractor de 35 CP, model destul de curent, el lucrează l ha pe oră. După calculele lui B.H. Slicher Van Bath, o vacă dădea odinioară 800 l lapte pe lactaţie şi 100 de kg carne la sacrificare; un bou furniza 150 - 200 kg de carne.

    Astăzi, vacile normande dau cel puţin 3 000 l lapte la prima lactaţie şi depăşesc 4 000 de la a treia, 300 kg de carne, iar un bou de aceeaşi rasă, 400 kg.

    Stagnarea economiei agricole se explică bineînţeles pnn mai mulţi factori, în Sud, mediocritatea mijloace- • lor tehnice

    se acordă cu individualismul ţărănesc. „Eliberaţi aproape pretutindeni de servaj, fermierii se considerau proprietari

    ereditari. Exploatarea ogoarelor cu cereale nu era grevată - sau nu mai era grevată, afară de excepţii - de aceste reguli

    cutumiare colective, marcate de servituti, precum se întîmplă din contră în vastele zone de nord ale Europei." Fiecare

    cultiva după capul său un petic din bucăţi şi bucăţele. Dacă avea 15

    ceva parcele cu grîu pe porţiunile mai bune, o îngrăditură cu vie bine expusă, cîţiva pomi pentru ulei sau pentru fructe,

    se declara satisfăcut" (D. Faucher). Dimpotrivă, în ţările cu cîmpii deschise, contractele nu numai că erau - afară de

    Flandra - de foarte scurtă durată, astfel că fermierii nu aveau interesul să-şi perfecţioneze tehnica de cultură, dar ţăranii

    se mai trezeau şi în chingile unui sistem incomod. Cei din acelaşi loc trebuiau să-şi însămînţeze cu toţii în acelaşi an, cu

    aceeaşi cereală, să-şi ţină cu toţii aceeaşi solă la odihnă, în sfîrşit, imaşul excludea împrejmuirea terenurilor, amănunt în contra căruia a încercat să reacţioneze Anglia. Şi mai gravă decît aceste servituti comunitare apărea limita tehnică pe care numai flamanzii au ştiut sa o contracareze. In Europa, problema de primă urgenţă în chestiunea foamei era suprimarea pîrloagelor şi crearea de păşuni artificiale.

    Aşadar, o lume rurală înapoiată, o lume aproape străină de civilizaţia scrisului. Sondajele efectuate de E. Le Roy Ladurie în Languedoc, la sfîrşitul secolului al XVI-lea, fac să se reliefeze prăpastia care separa în această privinţă

    oraşele de sate. Iată registrul unui notar din Montpellier pentru anii 1574 - 1576: 7,2% dintre plugarii care vin la biroul

    D-nei Navarre pentru a solicita un împrumut sau a încheia un contract nu ştiu să se semneze. In schimb, 63% dintre

    meşteşugari, clienţi ai aceleiaşi notăriţe, semnează integral, 11% folosesc iniţiale, 27% sînt analfabeţi. Ori contractele încheiate de canonicii capitlurilor din Beziers şi Narbonne între 1575 şi 1593: acestea fac să apară 90,1% neştiutori de

    carte printre lucrătorii agricoli, în grupul agricultorilor (fermieri, arendaşi, mici proprietari, oameni care exploatează suprafeţe agricole), analfabetismul este mai puţin covîrşitor. Acesta rămîne totuşi ridicat, 2 inşi din trei fiind neştiutori

    de carte. Dimpotrivă, din 100 de meşteşugari din Narbonne, 34 semnează complet, 33 utilizează iniţiale şi doar 33 sînt

    analfabeţi. Oraşele apar în consecinţă aidoma unor oaze de lumină în mijlocul unui ocean de tenebre, însă Renaştere a

     existat -mai bine zis a existat un progres al Occidentului -

    16

    fiindcă aceasta a fost o emanare a oraşelor, căci în interiorul zidurilor acestora se nutreşte de aici înainte cultura,

    înfloresc operele de artă, omul învaţă să se depăşească. Din această pricină, citadinul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea

    dispreţuieşte ţărănoiul pe care îl ştie mai puţin instruit şi mai puţin privilegiat decît dînsul. într-o măsură oarecare, se

    simte protejat de ziduri; beneficiază de spitaluri, de servicii de aprovizionare în caz de secetă, este mîndru de

    monumentele lui, de orologiul clopotniţei. El are dreptul la spectacole refuzate oamenilor de la ţară: ceremonii princiare, carnavaluri, reprezentaţii teatrale date de confrerii, trupe ambulante, colegii.

    Cu toate acestea, oricît de trufaşe le-ar fi monumentele, oricît de trainice le-ar fi zidirile, oraşele sînt de cînd este lumea

    nişte fiinţe vulnerabile. Cu cît sînt mai civilizate, cu atît sînt mai dependente; cu cît sînt mai frumoase, cu atît sînt mai

    pizmuite. A demonstrat-o Roma, în 1527, printr-o experienţă tragică. Contemporanii au pomenit de 40 000 de morţi

    printre locuitori şi de 13 600 de case arse ori prădate; cifre, se înţelege, exagerate, dar care lasă a se întrezări un dezastru. O jumătate de veac mai tîrziu, Roma era din nou ameninţată de un alt pericol: banditismul. Timp de aproape

    20 de ani - din 1578 pînă în 1595 -fuo.^citi, descinşi în grupuri compacte din zona rurală apropiată, au devastat

    împrejurimile oraşului şi au tăiat mai la fiecare săptămînă via Appia, legătură subţire dintre Neapole şi oraşul papilor, pe unde se încăpăţînau să treacă curierii poştali şi mesagerii încărcaţi cu borangic şi ţesături, în mai multe reprize, au trebuit să fie închise porţile Romei pe timp de noapte, ca la vreme de război, curierii şi mărfurile să fie apărate cu trupe

    şi pînă la urmă să se pună pe picioare o adevărată armată pentru a lupta contra tîlharilor.

    Dar pentru oraşele Renaşterii epidemiile de ciumă sînt mai redutabile decît oamenii cu arme. Ele revin mai des şi sînt mai ucigaşe. Ciuma a devenit, începînd cu veacul al XV-lea, un fenomen esenţialmente urban. In mare, a fost mai puţin

    periculoasă decît în veacul precedent, dat fiind că populaţia a rămas pe mai departe preponderent rurală. Dar orăşenii au continuat să suporte asalturile unui rău căruia nu i se ştiau, se pare, 17

    agenţii transmiţători - „Ciuma este un fum veninos de aer vrăjmaş la inimă", se citeşte într-o carte de înţelepciune a

    secolului al XVI-lea - faţă de care nu există apărare decît izolînd case, cartiere şi oraşe contaminate, între 1407 şi 1479, Londra a fost atinsă de unsprezece epidemii, dar numai cinci dintre ele au atins scara naţională. Pe străzile înguste şi murdare de altădată, ciuma se răspîndea ca un incendiu. Despre numărul victimelor maladiei, contemporanii au

    furnizat cifre comparabile cu cele care s-au putut certifica pentru Florenţa sau Albi pe timpul Ciumei Negre: 600 de

    morţi pe zi la Constantinopol în 1466, 230 000 de decese la Milano pe timpul lui Ludovic Maurul, 50 000 la Veneţia din 1575 pînă în 1577, 40000 la Messina din 1575 în 1578, 60000 la Roma în 1581. Cifrele acestea sînt cu siguranţă cu mult mai mari, „dar ele indică fără greşeală posibilă că un sfert, o treime dintr-un oraş putea dispare brusc într-o epocă

    în care cunoştinţele despre igienă şi medicină lăsau fără apărare împotriva molipsi-rii. Acestea se acordă cu toate

    povestirile citite de fiecare, cu descrierea străzilor aşternute cu cadavre, cu şareta cotidiană în care se îngrămădeau hoiturile atît de numeroase încît nu se mai pridideşte cu îngroparea lor" (F. Braudel). Dacă se parvine la evaluări

    precise graţie documentelor din arhive, frapează gravitatea epidemiilor, într-un orăşel precum Uelzen, de lîngă

    Hanovra, ciuma a răpit, în 1566, 279 de locuitori din l 180 (23,5%) şi, în 1597, 510 din l 540 (33%).

    Oraşele sînt fragile, dar tenace. Pe vremea noastră, insurecţia Varşoviei a demonstrat-o cu prisosinţă. Devastate de

    inamic sau pustiite de ciumă, oraşele din Renaştere erau, cu cîteva excepţii poate, precum Florenţa şi Barcelona, cu mult mai populate în 1600 decît în 1300. Creşterea urbană a fost importantă mai ales în secolul al XVI-lea, în timpul

    valului demografic ce a urma replierii din anii 1320 - 1450, în 1500, doar cinci oraşe din Europa atingeau sau depăşeau

    100 000 de locuitori, faţă de 11 sau 12 în 1600. La începutul veacului al XVI-lea, ele se clasau astfel: Constantinopol

    (250 000), Paris (probabil 200 000), Neapole (150 000), Veneţia (în jur de 105 000), Milano (100 000?). în zorii veacului al XVII-lea, ierarhia între marile oraşe europene devenite mai numeroase pare a fi fost următoarea:

    18

    Constantinopol (aproape 600000); Paris, care trebuie a fi numărat 300 000 de suflete înainte de războaiele T ;eii şi care, după o scădere de moment, a atins, nare-se, 415 000 în 1637; Neapole (280 000); Londra, 225 000, faţă de 60 000 la

    începutul secolului al XVI-lea; Veneţia (140000); Lisabona (125 000); Milano (120*000), Moscova, peste 100000,

    fiindcă oraşul atingea deja această cifră către 1530; Roma, Palermo şi Messina, vreo 100000 fiecare. An vers adăpostea în 1568 104981 locuitori, dintre care 15000 de străini, însă tulburările din Ţările de Jos i-au redus populaţia. Ştafeta a

    fost preluată de Amsterdam, un oraş mic de 35 000 de suflete la mijlocul secolului al XVI-lea şi deja mare în 1622, cu

    104 930 de cetăţeni, în Franţa, Rouen şi Lyon s-au apropiat fără îndoială de 100000 înainte de războaiele religioase, dar

    populaţia lor a scăzut ca urmare a acestora, în 1583, Marsilia ar fi avut vreo 80 000. în Spania, cel mai mare oraş era

    Sevilla cu 90 000 de locuitori în 1594. Marile oraşe renascentiste erau deci situate în Occident, cu excepţia Costan-tinopolului şi Moscovei, iar urbanizarea era cea mai pronunţată în Italia. Fiindcă această ţară poseda în plus numeroase aglomeraţii de importanţă mijlocie precum Florenţa şi Bologna (puţin peste 60000 de locuitori fiecare pe la 1600) şi Verona (aproximativ 50000). Germania în schimb nu avea oraşe foarte mari. Augs-burg, la apogeu, nu a

depăşit 60 000 de locuitori. Această cifră a scăzut după 1580, aşa că, pe la 1620, Hamburgul era primul oraş din

    Germania, devansînd Niirenbergul şi Kolnul (aproximativ 40JOOO fiecare). Lubeckul nu avea mai mult de 25 000 de

     suflete, iar un port atît de activ precum Dantzigul nu număra mai mult de 30 000 de oameni la 1580.

    Mai important decît cifrele absolute este ritmul progresiei. Desigur că multe oraşe cunoşteau în .secolul al XVI-lea o

    slăbire demografică. Bologna coboară de la 70 680 de locuitori în 1581 la 62 840 în 1600; Veneţia, de la 175000 în

    1575 la 140000 în 1600. Anvers ^şi Augsburg intră în declin înspre secolul al XVII-lea. în Castilia de asemenea, 11

    oraşe mici ori mijlocii îşi văd scăzînd populaţia din 1530 în 1594. Dar faţă de 11 care Pierd locuitori, 20 îi cîştigă în acest regat, de-a lungul aceleiaşi perioade. Bilanţul pentru aceste 31 de oraşe se

    19

    soldează în total cu un cîştig de 172 440 de locuitori Sevilla, spre exemplu, se măreşte cu 100%, trecînd între 1530 şi 1594, de la 45 000 la 90 000. Creşterea demografică de la Londra, Lisabona, Roma a fost spectaculoasă, depăşind cu

    largheţe 100% într-un secol Deosebit de notabilă a mai fost şi urbanizarea Olandei "S-a calculat că, din 1514 în 1622,

    populaţia oraşelor din această provincie a crescut cu 185%, iar cea de la ţară cu 110%.

    în concluzie, am avea de-a face cu un avînt orăşenesc, dar şi mai mult cu o promovare a oraşului. Acesta devine în Renaştere o fiinţă raţională. Nu mai este doar trăit, este şi gîndit. în pofida acestui lucru, în acest domeniu, ca şi în multe

    altele, nu se constată o tăietură radicală între perioada medievală şi cea care o urmează, Cînd abordează reflecţia asupra oraşului, arhitecţii renascentişti nu abandonează dintr-o dată formulele prin care riscurile, tatonările şi varietatea

    priveliştilor ghidaseră pe predecesorii lor empirici. Alberti, cu care începe în veacul al XV-lea ştiinţa urbanismului,

    dorin-du-şi ca străzile principale ale unui oraş să fie riguros

    /. FRANCESCO DE MARCHI: ORAŞ PE MALUL UNUI FLUVIU

    (După M. Marini, Atlante di storia dell'urbanistica.)

    20

    2. FRANCESCO DI GIORGIO MARTINI: ORAŞE SITUA TE PE O COLINĂ

    (După M. Morini, ibid.j

    drepte, cu case de înălţime egală, „dupăTegulă şi sfoară" şi bordate cu porticuri desenate identic, conservă totuşi străzi curbe, „înlăuntrul oraşului, cuviincios ar fi ca şi drumul să .nu fie numai drept, dar după moda nurilor să cetească încetişor, cînd într-o parte, cînd în-r-alta, cu mi' ocolişuri." Alberti nu pretinde impune-aceluiaşi p pentru toate

    aglomerările. Din contră: cade ca circ uil unui oraş şi distribuţia părţilor sale să se schimbe după diversitatea peisajelor." La sfîr-şitul secolului al XV-lea, Francesco di Giorgio nu judecă pe alte coordonate. El acceptă că desenul

    străzii variază cu priveliştea; în cazul unei coline, acestea pot foarte bine să urce în spirale sau pe oblică, să urmeze un traseu rectiliniu sau să asculte de un plan radiar.

    Evul Mediu însă depăşise uneori stadiul empirismului urban. In veacul al XlII-lea, oraşele noi din Germania de Nord şi

    de Est, unite prin defrişarea solului ori prin expansiunea comercială, s-au ordonat împrejurul pieţei primăriei şi de-a

    lungul străzilor drepte tăiate m unghi drept. La celălalt capăt al Europei, oraşele întărite din Spania şi Acvitania, în acelaşi timp fortăreţe, centre administrative, nuclee de populare şi oraşe-Pieţe, au regăsit tradiţiile elenistice şi romane;

    incinta străpunsă de patru porţi orientate, cu un plan în şah, în centru cu o piaţă principală cu o piaţă pătrată sau dreptunghiulară. Insă oraşele fortăreţe şi oraşele din Germa-ia au rămas excepţia din urbanismul medieval, care ei mai

    adesea a fost caracterizat prin diversitate, ab-enţa a compoziţiei, construcţii îngrămădite.

    urbană, care nu existase incidental în veacul al XlII-lea şi căreia Alberti şi 21

    Francesco di Giorgio îi mai acceptau derogări, devine în secolul al XVI-lea mult mai generală. Chiar dacă Diirer şi alţi

    mulţi arhitecţi italieni rămîn în acel moment fideli planului în formă de tablă de şah, ei nu mai concep oraş nou sau renovat care să nu asculte de raţiunea matematică şi care să nu fie plănuit în mod raţional. Cetatea ideală, descrisă de Diirer în Arta de a fortifica oraşele, este tipul prin excelenţă al acestor elaborări riguroase care înţeleg să supună viaţa oamenilor disciplinei stricte a urbanismului. Patrulaterul cu centrul

    3. DURER; ORAŞ IDEAL (După M. Morini, ibid.j

    4. PLAN ALO R AŞV LV l LA VALETTA DIN MALTA

    Construit între 1566 şi 1571, La Valetta este una din principalele realizări ale urbanismului militar italian din veacul al

    XVI-lea. -

    22

    rezervat pentru palatul suveranului este un pătrat, între castel şi incintă, spaţiul urban este' divizat în vreo patruzeci de

    blocuri dreptunghiulare, laturile lungi fiind paralele cu zidurile. Formula cu plan în şah a cunoscut în secolul al XVI-lea

    - şi după aceea - un succes din care au dăinuit pînă în ziua de azi semne destule, începînd cu Lima (ca şi Panama şi Manila în secolul al XVII-lea) şi continuînd cu Zamosc în Polonia, La Va-letta în Malta, Nancy, trecîhd prin Livorno,

    Gattinara (în Piemont), Vallauris, Brpuage şi Vitry-le-Franţois. O decizie simptomatică: Francisc I, găsind că primul

    arhitect din Havre, Guyon le Roy, alesese un plan mediocru şi un decupaj neinspirat, i-a cerut italianului Bal-larmoto să

    remodeleze oraşul în proiect, ceea ce acesta a şi făcut, ordonînd construcţiile în jurul a două străzi mari în cruce.

     f

    Evul Mediu rînduise adeseori breslele pe străzi specializate. Renaşterea, departe de a abandona această formulă, a adoptat-o, regîndind-o însă cu ajutorul unei noţiuni noi, aceea a igienei. Alberti sfătuieşte: „Pe străzile întortocheate, pe

    unde nu prea se pune piciorul, vor trebui să se instaleze meseriile mai împuţite precum tăbăcari, piefari şi alţii asemenea." încă mai autoritar, Leonardo da Vinci propune lui Ludovic Maurul, dornic să înfrumuseţeze şi să reorganizeze Milano decimat de ciumă, să redistribuie populaţia prea îngrămădită: „Eu aş răzleţi atîta amar de lume care, trăind unii peste alţii ca o turmă de capre şi infectînd toată preajma, devin surse de molipsire şi de moarte." Cînd proiectează un oraş ideal, Leonardo nu se sfieşte să ia în considerare un oraş cu două etaje comunicînd prin scări, traficul carelor şi vitelor de povară nefiind autorizat - şi nefi-ind posibil - decît la etajul de jos. Durer nu se gîndeşte la

    nivele suprapuse, dar oraşul său ideal, conservînd practica medievală a specializării cartierelor, revelează spiritul de sistem şi exigenţa raţională ale unui arhitect modern. Cetatea sa, cu cele patru colţuri orientate după punctele cardinale, rezervă colţul dinspre răsărit bise-ncii în jurul căreia „se aşează lumea cu treburi care îndeamnă la un trai aşezat". El plasează dimpotrivă -topitoriile de bronz şi de cupru" pe colţul sudic, adică ?pe partea în care vîntul antrenează afară

    fumul lor viciat", iar „de topit să nu se îngăduie în vreun alt loc." 23

    în vecinătatea acestor uzine se vor stabili toţi lucrătorii în metal. Diirer, care prevede şi un cartier administrativ, face

    loc, în plus, spaţiilor verzi prin anumite zone libere de construcţii delimitate în perimetrul său. Ne aflăm întocmai în faţa unei eboşe de zoning.

    Noţiunii de commoditas i se adaugă în Renaştere cea de voluptas. Oraşul nu caută să fie numai practic. El trebuie să fie şi frumos. Dacă Alberti menţine străzile sinuoase, este pentru raţuni estetice căci ele vor aduce „stimă oraşului mai mare şi mai falnic." Apoi plasează acest principiu: „Oraşul nu are a se face doar pentru confort şi pentru necesarul de locuit, ci şi pentru a fi orînduit de aşa natură încît să conţină şi tare desfătătoare şi cinstite locuri." După dînsul, idealul

    de frumuseţe pentru un oraş ar fi să înmănuncheze în planul său legea numerelor şi cosmosul pitagoreic. Intr-al său

    Tratat de arhitectură civilă fi militară, Franceso di Giorgio reia la rîndul său ideea că oraşul este locul unde se întrupează frumuseţea. Trebuie, scrie el, să se construiască „edificii proporţionale şi agreabile... Plăcute la privit şi prielnice traiului." Oraşul şi fiecare clădire dintr-însul ar urma să oglindească înlănţuirea minunată a corpului omenesc,

    „fiind trupul omului mai bine cîrmuit decît orice altceva şi perfect... rămîne stabilit că se poate asemui cu oricare edificiu." Frumuseţe omenească, frumuseţe citadină, prestigiu pentru arhitectură; trei întrunite descoperiri - sau

    redescoperiri - din Renaştere. Căci a construi înseamnă a zămisli. „A construi, asigură Filaret, nu este altceva decît plăcere desfătătoare, ca atunci cînd omul este îndrăgostit."

    Sosise deja epoca „oraşelor strălucitoare"? De la teorie la realizare este cale lungă. Insă important era ca arhitecţii şi utopiştii - cîteodată ei se confundă - au conceput pe vremea aceea proiecte de oraşe „frumoase şi bune şi perfecte după curgerea firească a lucrurilor", precum „Sforzinda" lui Filaret, funcţională, geometrică şi fastuoasă. Mereu picură în realitate cîte ceva din utopie o vom spune iarăşi mai încolo. O dată cu Renaşterea, prinţii au ţinut neapărat să-şi facă

    oraşele mai practice şi mai estetice în acelaşi timp. Cu deose-

    24

    5. FILAREf:

    PLANUL

    SFORZINDEl

    bire este vizibilă preocuparea aceasta la papii sfîrşitu-lui secolului al XV-lea şi ai celui de-al XVI-lea. Texte care să

    exprime se găsesc din belşug, într-o brevă din 1473, Sixt al IV-lea scria: „Intre obietele nenumărate care ne solicită

    grija, nu ne este îngăduit să uităm curăţenia şi găteala rezidenţei noastre. Intr-adevăr, dacă este un oraş pe lume care se

    cade să strălucească prin curăţenie şi frumuseţe, înainte de toate, acela este care poartă numele de capitală a universului." Sixtus Quin-tul, marele renovator al Romei, a exprimat aceeaşi doctrină într-un text legislativ din 1590 pe

    care îl putem privi ca pe testamentul său în materie de construcţie: „Neclintit lăcaş, tron venerabil al preafericitului

    Petru, prinţ al Apostolilor, adăpost al religiei creştine, mamă şi patrie comună a tuturor credincioşilor, golf asigurător

    pentru toate naţiunile care, din lumea toată, se adună întru dînsa, Roma nu simte nevoie doar de protecţie dumnezeiască şi de forţă sfîntă şi spirituală, ei îi trebuie şi frumuseţea pe care o conferă bunăstarea şi podoabele materiale."

    Planul în tablă de şah preluat de la Hippodamus din Milet şi de la tabăra romană avea pentru dînsul frumuseţea pe care o acordă limpezimea, disciplina liniilor Şi simetria. Numai că o figură geometrică poate fi mai frumoasă decît o alta. Principalii teoreticieni ai Renaşterii au preferat schema radiară cadrilajului în tablă de Şah, fără a reuşi să o şi facă pe prima biruitoare pe 25

    deplin asupra celui de-al doilea, înainte de veacul al XlII-lea şi înainte de oraşele întărite, Evul Mediu practicase

    modelul în stea, cu începere dintr-un punct - castel sau piaţă -, străzi legate prin artere concentrice. O astfel de pînză de

    păianjen mai este vizibilă la Agen, Avignon, Beaune, Chartres, Bram (în Aude) etc. Au avut oare arhitecţii italieni prilejul să se gîndească la aceste realizări? Este mai mult decît profitabil că au descoperit sistemul radiar plecînd de la

o reflecţie originală. Mulţi dintre ei erau ingineri militari. Ei au înţeles cu uşurinţă că, într-un oraş care desemnează o

    pînză de păianjen, „tunul poate trage din mijlocul pieţei mari înspre toate străzile" care pornesc din centru. In plus, au calculat că un traiect poligonal al incintei multiplică posibilităţile de tragere asupra asediatorului. Aşadar să nu fie spre mirare dacă realizările cele mai consistente ale schemei radiale, din timpul Renaşterii, au fost două oraşe fortăreaţă: Palmanova, în Veneţia, un poligon cu nouă laturi, şi Coeworden, în Olanda, heptagon înconjurat de un sistem de

     bastioane în stea. Cele două cetăţi sînt practic contemporane, una fiind începută în 1593, cealaltă în 1597.în pofida acestui lucru, raţiunile militare nu explică singure noul gest al arhitecţilor în favoarea schemei ra-diare. La

    această preferinţă a lor au mai contribuit preocupări estetice şi filosofice, adică platoniciene. Oraşul circular sau poligonal - căci poligonul sugerează cercul în care se înscrie - le-a apărut, precum cetatea lui Pla-ton, aidoma imaginii

    însăşi a cosmosului, un rezumat al splendorii din ceruri, întruparea pe pămînt şi în piatră a perfecţiunii sferice din univers, într-o lucare de la finele veacului al XVI-lea (G. Lanteri, Due dia-loghi... del modo di disegnare le pianti delle fortezze..., Veneţia, 1577), corelaţia dintre punctul de vedere practic - trebuinţele apărării - şi punctul de vedere filoso-

    fic este perfect subliniată de către unul dintre interlocutori în aceste dialoguri: „Precum în Dumnezeu, spune el, nu

    există nici început, nici sfîrşit, era firesc ca cerul să aibă tot aşa o formă fără început şi fără sfîrşit, cum este forma circulară. De aceea, eu zic că toate cetăţile şi fortăreţele care se apropie cel mai mult de această formă sînt mai puternice, într-un mod perfect, decît cele care se îndepărtează de la aceasta." Un secol mai

    26

    6. PLAN AL ORAŞULUI COEWORDEN (PROVINCIILE UNITE) ÎNAINTE DE DISTRUGERE, PE LA 1570, ŞI

    DUPĂ

    RECONSTRUCŢIA SA (ÎNCEPÎND DIN 1597) (După G. L. Burke, The Making ol" Dutch townsj

    devreme, Francesco di Giorgio nu gîndea diferit: accepta, se înţelege, străzi cu sinuozităţi într-o aşezare de coline;

    admitea sistemul în tablă de şah în cazul unui oraş de cîmpie traversat de un fluviu, însă dacă lipsa unui curs de apă şi relieful nu impuneau arhitectului nici o servitute, atunci opta pentru un plan radiar şi propunea un octogon cu piaţă centrală octogonală din care porneau opt străzi. Sforzinda lui Filaret era tot un poligon, dar cu şaisprezece laturi care formau o stea pe care autorul a avut grijă să o înscrie într-un cerc. O repetare revelatoare: majoritatea oraşelor ideale

    imagi-

    7. FRANCESCO

    DI GIORGIO

    MARTINI:

    PLAN DE ORAŞ

    IDEAL

    (După P.

    Lavedan, Histoire

    de l'urbanisme.)

    27 \.

    ?-

nate de utopiştii Renaşterii, rel al Anonimului Destail-leurs, cel al lui Doni, „Eudemonia" lui Stiblin, „Cetatea

    Soarelui" a lui Campanella aveau forma circulară preconizată de PI aton.

    în afara oraşelor-fortăreţe create ex nihilo, s-a trecut oare de la teorie la practică? Fuseseră oare înscrise pe teren razele

    unei stele urbane? în această chestiune, Roma veacului al XVI-lea furnizează un răspuns parţial, dar decisiv. Nu numai

    urbaniştii, remodelînd capitala papilor, au multiplicat străzile drepte, cazul via Giulia, dar au şi aplicat, ori de cîte ori

    le-a fost la îndemînă, schema radială: la gura podului Sant'Ange-

    Porla

    Porta di Popolo

    Porta Por

    Via Papalis din Evul Mediu ___

    Străzi de la sfîrţitul

    secolului XV

    Străzi din secolul XVI -------

    Incinta lui Aurelian---------------

    8. STRĂZI NOI ÎN ROMA ÎN VEACURILE AL XV-LEA ,

    ŞIALXVI-LEA

    (După J. Delumeau, Vie economique et sociale de Rome...j 1. Piazza Santa Măria Maggiore. - 2. Termele lui

    Dioclefian.

    - 3. Santa Crace in Gerusaleme. - 4. Sân Giovanni in Laterano (S. Salvatore). - 5. Colosseitm. - 6. Palatul Quirinal - 7.

Piazzn clelle Quattra Fontane. - 8. Trinită clei Monti. - 9. Piazza del Papala. - IO. Coloana lui Traian. - 11. Piazza Sân

     Marco.

    - 12. Piazza Navona. - 13. Piazza Colonna. - 14. Castelul SanfAngelo. - 15. Sân Pieîro. - 16. Ponte Sista. - 17. Ponte Santa Măria (Ponte Rotto). -18. Gran Circa. -19. Santa Sabina. - 20. Termele lui Caracalla.

    28

    Io pe malul stîng al Tibrului; în zona Pieţii del Popolo, în' fine şi mai ales în noul oraş creat pentru Sixtus Ouintul pe coline. In asemenea circumstanţe, aplicarea unei scheme pe bază de raze nu a fost recomandată de vreo consideraţie de ordin militar. Au avut de jucat un ro doar o poziţie estetică şi o filosofie a oraşului. Astfel străzile noi sau refăcute au

    fost toate ordonate în vederea unui decor final, tinzînd către un monument care să ofere perspectivă: aici castelul Sant'Angelo, în altă parte (în Piazza del Popolo), o fîntînă şi un obelisc, mai încolo bazilica Santa Măria Maggiore, ivită în centrul unei pieţe şi precedată de un obelisc.

    Schema radială şi variantele sale - cu trimitere aici la Freudenstadt (sfîrşitul veacului al XVI-lea) şi la Charleville

    (începutul celui de-al XVII-lea) formate din careuri care se îmbucă unele într-altele - au contribuit în mare măsură la

    valorizarea pieţii care a căpătat de aici înainte în contextul urban o importanţă nouă. Spontană şi funcţională, aceasta era, în cursul Evului Mediu, populată cu elemente mai mult sau mai puţin juxtapuse. Cu începere din Renaştere este gîndită, voită, compusă, desenată pe potriva oraşului în care se inserează. Al-berti îi calculează lărgimea în raport cu

    clădirile care o circumscriu şi sfătuieşte încadrarea acesteia cu porţiuni ce vor fi atît de largi pe cît de înalte vor fi

    coloanele. Palladio, la rîndul lui, elaborează teoria pieţei care nu mai este ca odinioară un iarmaroc pur şi simplu, sau piaţa din faţa primăriei, într-o cetate îngrijită, scrie el, „sînt amenajate mari spaţii pentru a îngădui lumii adunate să se plimbe, să discute... Este avantajos să existe mai multe pieţe dispersate în oraş şi încă şi mai trebuincios... să fie una principală care să se poată chema piaţă publică. Aceste pieţe principale cată să fie mari, pe măsura mulţimii cetăţenilor,

    în aşa fel încît să nu fie prea mici faţă de convenienţele şi folosinţele lor Şi, la fel, astfel încît, în caz că sînt puţini

    cetăţeni, să nu pară deşarte."

    Renaşterea a conceput piaţa asemenea „unei curţi de palat mărite la scara oraşului" (P. Lavedan). Drept urmare,

    necesitatea de a o înfrumuseţa, în special prin statui, şi de a-i uniformiza decorul. Antonio de Sân Gallo, lucrînd

    şaptezeci şi cinci de ani după Brunel-leschi la piaţa Annunziata din Florenţa, a găsit necesar 29

    să repete arcadele de la Ospedale degli Innocenti. La Florenţa apoi, se încearcă regularizarea pieţei care serveşte drept curte pentru Santa Croce, înconjurînd-o cu locuinţe simetrice. Michelangelo, însărcinat să refacă piaţa Capitoliului din Roma, imaginează o piaţă în formă de trapez, împrejurul căreia un al treilea palat va da replica celor două deja existente, a patra latură fiind gîndită ca balcon de unde se putea admira magnificul şi teatralul peisaj urban. Piaţa Sân Marco din Veneţia este „un exemplu perfect de curte a unui palat ridicat la scară urbană, sala de festivităţi a oraşului" (P.

    La-vedan). După ce Pietro Lombardo i-a furnizat modelul cu Procurat ie vece h ie (1481), Scamozzi, o sută de ani mai

    tîrziu, a reluat aceleaşi motive la Procuratle nuove care au primit, şi acestea, un parter cu portic continuu şi trei etaje. Dar realizarea cea mai remarcabilă a unei pieţe cu program, în epoca Renaşterii, rămîne cea din Vigevano, la care au lucrat inginerul Ambrogio de Curtis, Bramante şi poate Leonardo. „Despot luminat" avânt la lettre, Ludovic Maurul a

    poruncit în 1492 locuitorilor oraşului să-şi demoleze vechea piaţă de mărfuri. El a înlocuit-o cu un dreptunghi compus

    din case cu faţade uniforme, cu arcade la parter şi cu un decor pictat care se repeta cu regularitate. Rigiditatea oraşelor utopice se înscria astfel în real. Formula era propusă de aici înainte de aceste pieţe programate pe care le va adopta cu entuziasm întreaga Europă, la Livorno, ca şi la Charleville si la Freudenstadt. De forma unui dreptunghi - sau pătrat - cu

    unghiuri închise, în care se ajungea pe la mijlocul laturilor, centrată pe o statuie de monarh, a devenit piaţa regală

    franceză a epocii clasice.

    Noţiunea de urbanism a fost dată - sau mai curînd redată - Europei de către Italia, ţară din Occident care număra atunci

    cele mai multe oraşe şi care se găsea cel mai aproape de trecutul greco-roman. Astfel, în secolul al XVI-lea, se constată

    că, departe de peninsulă, oraşele importante se dezvoltă adesea fără să se sinchisească de aer, aliniament sau de

    perspectivă. Lucru valabil pentru Londra*, care rămîne la 1600 o capitală fără ordine,

    30

    nici frumuseţe, unde 100 000 de locuitori trăiesc, ca şi la Moscova, în case de lemn. Lucru este valabil în aceeaşi măsură pentru Paris*. Străzii Noua-Notre-Dame, refăcute din 1507, municipalitatea îi rînduieşte 20 de picioare lărgime

    (6,5 m), faţă de 16 şi 18 m acordaţi de Hercule I d'Este celor două axe principale ale noii Ferrare (VAddizione Ercolea). Nici o transformare de ansamblu nu atinge Parisul Renaşterii, care se mulţumeşte să distribuie şi să acumuleze la

    întîmplare populaţia care afluia. Regii înstrăinează şi transformă în terenuri de construit case regale şi spaţii virane aflate între actuala stradă Etienne Marcel şi bulevardele Henri al IV-lea şi Beaumarchais. Vînzări au loc de asemenea în

    foburgurile Saint-Marceau, Saint-Medard şi Saint-Jacques. Nici o ideea directoare nu prezidează această urbanizare.

    Este adevărat că Henric al II-lea îi cere lui Bellarmoto un plan de amenajare a foburgului Saint-Germain care, ca şi

    foburgul Saint-Honore, cîştigă atunci în suprafaţă. Dar proiectul arhitectului italian este repede abandonat. In ciuda construirii Fîntînii Inocenţilor, lucrărilor lui Pierre Lescot şi Jean Goujon la Luvru şi celor ale lui Philibert de L'Orme la

Tuileries, Parisul secolului al XVI-lea nu s-a degajat încă de empirismul medieval. Spiritul Renaşterii nu triumfă aici

    decît la începutul secolului al XVII-lea, atunci cînd este construit Pont-Neuf (terminat în 1606), al cărui proiect fusese

    totuşi aprobat din 1578, sînt amenajate Place Dauphine şi Place Royale (Place des Vosges), aceasta din urmă trebuind să slujească, după expresia lui Henric al IV-lea, drept „promenadă locuitorilor tare înghesuiţi prin casele lor." în

    provincie, dacă Rouen îşi înmulţeşte fîntînile, Lyon în schimb nu caută nici igienă, nici frumuseţe. Cu toate acestea, oraşul creşte cu rapiditate. O rezoluţie consulară din 1542 afirmă neîndoios cu ceva exagerare: „Lyonul a crescut nu numai cu jumătate şi cu patru cincimi, atît ca număr de meseriaşi cît şi ca număr de locuinţe care se ridică zilnic." Uar parcelările se operează fără socoteală, în 1556 -i557, două pieţe, Cordeliers şi Jacobins, sînt ridicate pe -amplasamentul

    vechilor cimitire, dar amîndouă sînt neregularizate, în 1562 - 1563, baronul Adrets, care ocu-Pa oraşul, amenajează aici

     o piaţă într-o fostă livadă mlăştinoasă: este obîrşia pieţei Bellecour. însă în con-31

    ît de o piaţă de arme. ! ; nu este vorba deci datează din

    cepda autoruto nue, ublic frumos nu .^^ La Lyon ?crun ea _ ^nversva ^.^

    secolul al XV"^estonanta, caută sa aso italiana este '?P^mele trci sferturi ale si cantitatea, ta P" monumente pline ţ _

    de

    ?-m" lU,„r?S - 15?fs6C - 565) ' --

    6izeci de

    lulu. d X? daBtassCurş oraş axat ţ?- ^ Q cas

    "banl! la mitocul sec situează la nuj

aglomerare săteasca: „^ -- -^ ginesc oraşul, dar în interiorul

    chiar,

    "

    33 cuprinde plugari şi podgoreni. O moară de vînt se găseşte la intrarea abaţiei Saint-Victor. Este nevoie de mai multe

    ordonanţe regale pentru a interzice parizie-nilor să crească iepuri şi porci. Francisc I tolerează cel mult păsările de

    curte." Planul Londrei desenat de Aga în 1570 (ori 1590) arată mai în tot locul, în burgul Westminster, vite la păşune sau menajere întinzîndu-şi rufele pe pămînt ca să se usuce." Roma de la sfîrşitui secolului al XVI-lea, pe care a vizitat-o

    Montaigne în 1580 - 1581, era „mai mult de două treimi goală" şi ezitînd să se fixeze în zona incintei aureliene. In foru-

    mul republican devenit „islaz de vaci", se vindeau porci, se întocmeau care şi juguri, în fresce contemporane cu Sixtus

    Quintul se văd încă porci la păscut pe străzile şi în pieţele Romei.

    Şi mai interesantă este mişcarea inversă: penetrarea citadinului în rural şi disciplinarea urbană impusă naturii. In veacul al XlV-lea, cele mai mari domenii funciare dimprejurul Parisului se găsesc în mîinile unor mari aşezăminte religioase. Dar pe lîngă acestea, o grupare pariziană a izbutit deja să-şi constituie o solidă avuţie de terenuri. Nu doar oamenii de

    afaceri şi comercianţii, ci şi „acea categorie care deţine marile corpuri ale Statului şi ale Bisericii precum parlamentul sau consiliul Notre-Dame" (G. Fourquin). Pentru că Parisul este capitală, elementele urbane care pătrund astfel în mediul rural sînt persoanele cele mai avute şi cele mai influente din anturajul regal. Dar invazia urbană, împrejurul

    Parisului, este cu precădere evidentă începînd din 1560. Atunci începe „masacrul" cătunelor şi epoca „strîngătorilor de

    pămînt", dintre care mulţi sînt acum burghezi cu pretenţii nobiliare. Este oare nevoie să se adauge că fenomenul nu este parizian şi că se derulează la finele Renaşterii în jurul tuturor marilor oraşe? Alte fapte noi, construirea de castele şi

    amenajarea de parcuri duc uneori, în replică, la dispariţia habitaturilor ţărăneşti. Natura nu s-a făcut atunci mai

    frumoasă, mai ordonată, mai urbanizată decît prin eradicarea unor sate. O civilizaţie care izbîndeşte prinde a se

    răspîndi prin intermediul grădinilor. Nu epoca Renaşterii le"a

    34

    "scocit, ea le-a multiplicat doar. Ea nu a dezvăluit naya Dincolo de grădina în şah recomandată, din 1305, de agronomul Pietro de Crescenzi şi care se înrudeşte u planul noilor oraşe şi al celor fortificate din veacul 1 XHI-lea. însă

    un cadrilaj nu este decît o eboşă de compoziţie. Francesco di Giorgio, Bramante, Vignola introduc perspectiva, ierarhizarea aleilor, unele în raport cu altele, etajarea parterelor, savanta distribuire a jocurilor de apă. La Belvedere din

    Vatican, Bramante nu numai că suprapune terase, dar creează un mare ax perpendicular palatului şi distribuie parterele în raport cu acest ax. La Caprarola, reşedinţa de la ţară a familiei Famese, Vignola imaginează două grădini pătrate,

    împărţite ele însele în patru pătrate, fiecare prin alei care converg către o piaţă cu ziduri retezate. Fiecare pătrat mic este

    la rîndul său format din patru elemente ordonate în jurul aleilor care dau de această dată în pieţi secundare cu unghiuri

    închise. Aici se poate vorbi foarte bine de un arhitect care aplică naturii formulele urbanismului, însă capodopera Renaşterii în acest domeniu al grădinilor rămîne, nu încape îndoială, vila Tivoli, amenajată în a doua jumătate a secolului al XVI-lea pentru cardinalul Ippolito d'Este. Autoritarismul compoziţiei este corijat în acest caz prin

    abundenţa apei, prin terasele succesive şi prin perspectiva ascendentă asemănătoare cu cea dintr-un tablou, care, după

    intrarea principală, dirijează orientarea grupurilor de chiparoşi, a bazinelor cu jeturi de apă, a etajărilor de scări către

Report this document

For any questions or suggestions please email
cust-service@docsford.com